Copilul care m-a făcut mamă are azi 15 ani.
Nu mai e copil și încă e, totuși. Fizic, e mai înalt decât mama lui, emoțional, încă e un pui de om. Cu aripile tot mai larg desfăcute, cu pași tot mai mulți făcuți înspre propria viață, cu gânduri tot mai mult ale lui și mai puțin ale noastre.
Marc. Alexis. Puștiul.
Onorez existența ta, Puștiule.
Respect și admir omul frumos care ești și devii. Ai sufletul curat cum numai la vârsta asta, încă a inocenței, poate fi. Pășești încă pe linia subțire dintre copilărie și maturitate. Te-ai cuibări încă uneori și-ai vrea ca mâinile tale mari să fie pumnișori închiși în mâna mamei tale. Și fugi și te ascunzi într-o lume pe care o construiești tu singur în mintea ta, lumea care vrei să-ți aparțină, să te separe, să poți fi tu, cu tine însăți, să te poți descoperi, să te poți cunoaște.
Ce vârstă, Marc! 15 ani. Ce univers imens ai în față. Ce posibilități, ce zbor, ce viață!
La 15 ani crezi că știi! Și sentimentul acesta e atât de viu și de atotcuprinzător, că o să-ți ia ani să înțelegi că, cu cât simți că știi, cu atât mai e loc, mai ai nevoie să afli, să descoperi și drumul acesta nu se termină nicicând. Nu, nici măcar la 30 ani când, desigur, acum privind de la cei 15 ani ai tăi, îți pare că o să fii deja bătrân.
Noi, tu și cu mine, Puștiule, ne-om duce împreună pe drumul ce ne e dat, până la capăt.
Cum om putea, cum ne-o ieși. Cu mine mereu încercând să fac mai bine, mai altfel, mai… așa cum simt și cred și descopăr și înțeleg (măcar uneori) că e necesar, potrivit, pentru tine, pentru noi. No matter what, I’ll always be here for you.
Sigur, eu sunt mama ta, înainte de a fi orice altceva pentru tine. Acest fapt vine la pachet cu responsabilitățile acelea pe care le simt povară uneori, că de mine depinde starea ta de bine, siguranța, și câte și mai câte. Dar, viața ta e a ta și drumul tău e al tău și eu n-am așteptări și dorințe proiectate în tine și frustrări că ești sau nu ești cum aș vrea eu să fii.
Nu vreau să fii cumva. Vreau să fii tu și să îți fie bine cu tine însuți. Ohh, și cât de bine știu că asta nu-i ușor, că nu vine de la sine, că e o muncă și-un parcurs lung. Dar… tu iți aparții ție și calea ta e a ta.
Ce vreau pentru tine? Să simți.
Să simți bucurie și entuziasm și energie. Și dorință de-a face, de-a descoperi, de-a trăi. Să simți și bune și grele. Că știu, nu le putem evite pe acelea care nu ne plac. E cu de toate platoul acesta al vieții. Aș vrea să găsești în tine curaj și îndrăzneală să faci lucrurile care iți hrănesc sufletul. Să cauți și să găsești. Să renunți și să o iei de la capăt. Să încerci, iar și iar. Să trăiești toate câte-or fi fără să te pierzi, fără să îngheți în tine însuți, fără să pierzi bucuria. Să fii viu, cu viața fremătând în tine.
Să fii bine și să faci bine. Te iubesc, Puștiule. Mulțumesc vieții și sunt recunoscătoare că ești fiul meu.
Toate scrisorile, câte una pentru fiecare aniversare a ta, de când te-ai născut, sunt aici:
Puștiul meu de 14 ani – A 13-a oară la mulți ani –12 ani la 12 jumate – 11 ani – 10 ani. La mulți ani, Marc – Nouă ani de viață nouă. – Scrisoare de opt ani. – Șapte ani de mămicie. – Șase ani. Îți mulțumesc, Puștiul meu drag. – Cinci ani. Scrisoare pentru fiul meu. – Patru ani. – 3 ani. La mulți ani, pui de om. – 1 an și 2 ani în jurnalul offline