Puștiul meu împlinește azi 13 ani.
E ridicol, zău, și de abia pot să pricep. Parcă nu-i despre mine, despre noi vorba. Cum să fie atât de mult timp din ziua aceea de vineri, dimineața devreme, când am pornit spre spital pentru că ghemul de om din burta mea cerea să vină pe lume? Și între ziua aceea și cea de azi, câte am parcurs, ca într-un joc cu multe provocări și niveluri, trecute ba mai ușor, ba mai greu, pas cu pas.
Am fix acum în fața mea o poză cu tine. Aveai doi ani și te-am pus sus, pe dulapul cel mai înalt și tu râdeai cu ochi și cu gură și cu frică și cu încredere. Mai ales, cu încredere. Că sunt acolo, lângă tine, și chiar de ar fi să cazi, tu ești sigur că vei fi în brațele mele.
Încrederea aceasta cel mai prețios lucru care mi s-a oferit vreodată.
Și mi se oferă încă. Și de către tine, fiul meu de 13 ani și de către ea, sora ta, fetița mea de 3 ani. Încrederea că, orice ar fi, eu, mama, sunt acolo. Că greșesc mult și sunt adesea fix ce n-aș vrea să fiu, că treaba asta cu mămicia nu-mi vine deloc ca o mănușă, ci mai degrabă ca o pereche de pantofi formată din doi pantofi pentru piciorul stâng și e mereu o muncă să-i pot încălța, că relația noastră e oricum, dar nu ușoară și lină de la sine și totuși… tu simți că eu merit încrederea ta toată, sinceră, frumoasă.
Așa cum, în parcul de distracții în Copenhaga, singurul lucru care ți-a domolit frica a fost faptul că ai putut să mă ții de mână în timp ce ne dădeam pe roller-coasterele alea care te și înspăimântau, te și atrăgeau. Mai știi? Ce satisfacție că ai urcat, totuși?! Ce mândru – am fost pe cel mai tare, mami! Mai știi cum repetai, strâns în centuri, pe scaun, să te asiguri că sunt acolo – mama, mama?! Înalt cât mine, aproape adult, la 13 ani și totuși, atât de copil încă. Cu atâta nevoie să îți fiu aproape. Mama ta, cu tine, lângă tine.
Da, cred că nu știu să prețuiesc suficient darul care mi se face. Că tu ești un băiat așa cum ești. Că toate problemele noastre sunt cu adevărat mărunțișuri, neînțelegeri de zi cu zi, prosteli. Că încă cauți mâna mea, că vrei să te țin strâns, mergând pe stradă, și eu glumesc – uite, o să creadă lumea că suntem iubiți și tu râzi timid. Că ești mare cât mine și încă mic, în același timp. Că ai mâinile mai mari decât ale mele și sufletul încă de puști lipit de mama lui. Și mai avem momentele acestea frumoase când te bucuri atât de mult că mă ai pentru o vreme scurtă doar pentru tine, și vorbești, vorbești întruna, vrute și nevrute, că așa se manifestă emoția la tine.
Marc, te iubesc mult. Mai mult decât arăt, cu siguranță. Am multe spaime și balauri ascunși sub preșul ăsta de mămicie, însă acolo, în inima mea fricoasă, tu ai locul tău, dintotdeauna, doar al tău. Și drumul nostru împreună este tot o muncă, întruna, întruna, să fie mai bine, să facem mai bine, mai armonios, mai puțin conflictual, mai, mai… Ești fiul meu, carne din carnea mea, ești un om blând și bun și tare sunt recunoscătoare. Că, așa, cu poticneli, cred că am făcut o treabă grozavă până acum, împreună!
Mulțumesc, Puștiule, și la mulți ani! Puștiul meu adolescent pe care-l simt cum, încet, încet, își deschide aripile!
I-am scris, de 13 ani, în fiecare zi de 22 august câte o scrisoare. Sunt toate aici, aproape, la un click distanță. Un dar. Pentru el, dar și pentru mine.
12 ani la 12 jumate – 11 ani – 10 ani. La mulți ani, Marc – Nouă ani de viață nouă. – Scrisoare de opt ani. – Șapte ani de mămicie. – Șase ani. Îți mulțumesc, Puștiul meu drag. – Cinci ani. Scrisoare pentru fiul meu. – Patru ani. – 3 ani. La mulți ani, pui de om. – 1 an și 2 ani în jurnalul offline