A nimănui. De nicăieri!

Asa cum o fac toti indivizi posesori de neuroni insuficienti, nu gandesc prea mult… sau gandesc mult, dar nu aprofundez. Sau aprofundez dar ma prefac ca nu simt… cine stie si ce conteaza…
Uneori, insa, m-ajung niste ganduri incapatanate si nu-mi dau pace pana nu le dau atentie…
Si-asa ca… privesc in urma mea si-mi dau seama – nu c-ar fi greu de inteles – ca n-am nici un fel de radacini.
N-am o istorie familiala in spate care sa-mi dea sentimentul de apartenenta care m-ar putea face sa ma simt mai putin insingurata… si, n-am nici un loc in care sa ma intorc cand povara vietii ma apasa prea greu si sa spun ” uite, de aici ma trag eu, de-aici pot sa-mi iau si-acum seva, forta de-a merge mai departe, eu apartin acestui loc, si el imi apartine mie „.
Desigur, m-am nascut intr-o familie insa arborele meu familial se incheie cu tatal mamei mele, om care nu mi-a fost, oricum, niciodata bunic, exceptandu-i prezenta. Mai departe de atat, e numai intuneric, lipsa totala de legaturi, neamuri, etc. Mi-a lipsit intodeauna o bunica insa, pentru ca nici macar nu stiu ce inseamna bunici si n-am termen de comparatie, cred ca mi-a lipsit, de fapt, ideea de bunica, ideea sentimentelor care m-ar fi legat de o astfel de persoana. Faptul ca radacinile mele familiale nu ajung nici macar pana la o a doua generatie nici n-ar fi contat prea mult daca familia, atat cat e, ar fi insemnat familie. Tatal – cel care m-a crescut si pe care-l numesc tata, e doar sotul mamei si tatal fratilor mei si, desi si-a facut datoria de-a-si intretine familia, nu mi-a fost niciodata, mie, tata. N-am stiut niciodata ce inseamna imbratisarea si sfatul unui tata. De dragoste, nici nu vorbesc… Ani de zile m-am mintit pe mine spunandu-mi ca nu conteaza. Era doar un mod de-a ma apara impotriva unei dureri pe care nici nu vroiam sa o recunosc. Mama – cu ea mereu relatia a fost una extremista – ori era vorba de o intelegere si-un atasament pe care le percepeam ca fiind reale, ori era – si e si-acum – vorba de razboi declarat sau indiferenta amara (durerea pe care o provoaca in mine departarea mamei face parte dintr-o poveste ce nu-si are locul aici). Fratii mei, e mult spus faptul ca avem o relatie – e un convetionalism politicos si-atat. Lipseste sentimentul acela de siguranta, de intimitate si incredere… lipseste spiritul de familie, devotamentul si implicarea.
Desigur, m-am nascut intr-un loc – si-mi aduc aminte de copilaria invaluita in inocenta si candoare – desi presarata cu neajunsuri si lipsita de afectiune – petrecuta in cartierul intesat de copii al unui mic oras. Orasul in care m-am nascut e, insa, impanzit de lacrimile pe care le-am varsat pe strazile lui, de disperarile pe care le-am trait acolo, de nefericirile care mi-au urmat pasii, cu fidelitate, toata adolescenta. Si-am plecat de acolo – am fugit, mai degraba – repetandu-mi obsesiv faptul ca n-am sa ma mai intorc niciodata. Dar m-am intors insa cu teama, nu cu drag – m-am intors, ma intorc – pentru ca e un loc care, desi deschide rani pe care le vreau uitate, ma si atrage, ca un magnet de multe ori – si ori de cate ori o fac mi se strange inima si-mi zic ” gata, eu am scapat ” si privesc in jur cu o superioritate doar aparenta zicandu-mi ” eu am fost mai puternica, tu nu m-ai infrant „. De zece ani traiesc intr-un oras pe care-l simt „acasa” si-i iubesc locurile, parcurile, strazile si drumurile, cu precadere la ceas de noapte, cand totul e liniste si pustietate si imensitatea de traire din sufletul meu isi poate intinde linistita bratele, se poate desfasura nestanjenita si poate sa uite de incorsetare. Insa lipseste ceva – am sentimentul ca sunt un om care nu face parte din istoria acestul loc, am sentimentul ca orasul m-a adoptat dar tot un copil vitreg sunt. Oricat l-as iubi, nu-mi apartine. Si nu-i apartin.
N-am o familie catre care sa intind mana, n-am un loc caruia sa-i apartin! Straniu. Dureros.
Nu ma plang. Constat. Si merg mai departe.
De nicaieri, spre nicaieri.