După un an și fix trei luni pe drum, acum suntem în România de-o lună. În Maramureș. Acasă.
Dar acasă… nu e un loc, ci o stare.
Acasă e acolo unde tu ești bine cu tine însăți.
Nu contează că ești pe dealuri în Maramureș sau pe cărări pe care nici nu le-ai visat în Himalaya sau în haosul din India sau în patul tău (nu prea) confortabil din Baia Mare sau pe o plajă perfectă din Oman dormind pe acoperișul dubei-casă.
Poți fi acasă oriunde. Sau nicăieri.
Acasă e acolo unde în sufletul tău e mai multă pace decât zbucium. Acasă e acolo unde nu te ascunzi sub plapumă sperând că nu o să te vezi pe tine însăți și toate durerile pe care le porți cu tine. Acasă e acolo unde ai găsit punctul de stabilitate în interiorul tău și știi că, indiferent de furtunile dinafară, tu ai unde să te întorci.
Acasă e acolo unde tu ești bine cu tine.
E greu, vă spun, e greu de privit atât de onest în oglinda personală și recunoscut că…
Eu nu știu (încă) cu adevărat ce înseamnă acasă. Intuiesc, bănuiesc firav și sper. Sper că drumul pe care-l parcurg în fiecare zi a vieții, în terapie, în tot ceea ce aleg să fac, într-acolo duce, spre acasă din mine însămi.
N-am fugit de mine și căruța mea plină cu nevindecări când am plecat la drumul lung. Nu. Știam că vin toate cu mine, oricât de mulți kilometri am parcurge, oricât de departe fizic am ajunge.
Am dus tot cu mine, m-am încovoiat sub greutatea crescută exponențial a acestei căruțe datorită a tot ceea ce-a venit dinafară, am plâns, m-am zbătut, am luptat să lucrez cu mine, să fac pași, adesea aparent inutili sau mai mult în spate decât înainte.
Poate că tu a trebuit să ajungi în India ca să te reîntorci la terapie, mi-a spus terapeuta mea. Ca să poți face pasul spre privitul în interior… și e de înțeles că fix acolo, în cel mai haos al lumii, am simțit că muchia – pe care, de altfel, o cunosc bine – e totuși prea ascuțită și prea mult parte din nefirescul firesc al vieții mele. Și-am cerut ajutor.
(Da, în India m-am reîntors la munca asumată cu mine însămi, însoțită de psihoterapeut. După ani mulți cu tot felul de căutări și negăsiri și experiențe terapeutice care mai de care ne- de ajutor. Încă mi-e teamă să spun cu voce tare că simt că-i prima oară când drumul terapeutic e chiar ce trebuie…)
Și apoi, ce mai înseamnă acasă…
Acasă e relația cu pruncii mei.
Marc și Orla, acești doi oameni diferiți de mine și totuși izvorâți din carnea mea. Prunci de a căror suflete senine se lipește, fără drept de alegere, și ceea ce le dăm noi moștenire, generații peste generații, tristeți, dureri și neîmpăcări.
Relația mea cu ei nu-i lin curgătoare, dar măcar știu că-i firesc așa, că pe drumul acesta împreună netezim asperități și învățăm , eu să fiu mamă, ei să fie ei înșiși. Și mă îndoiesc de mine, de capacitatea mea de-a fi o mamă bună pentru ei și lupt cu vinovăție multă și cu spaimă și totuși sper și o iau mereu de la capăt, încercând să fac bine cu ei și pentru ei.
Acasă e și-n mâinile împreunate, de soț și de soție.
Peter și cu mine, alt drum cu povârnișuri și cu găuri negre care ne înghit adesea de nu știm ce-i cu noi pe lume, al drum al acceptării, învățării despre sine și despre celălalt, muncă de zi cu zi. Ni se-arată, adesea, de ce ni s-a dat să parcurgem partea asta de viață împreună, ce-avem de vindecat fiecare dintre noi.
Îmi tremură adesea inima la gândul că primim un dar prețios, dar atât de fragil pe care îl putem oricând pierde, sparge în miliarde de fărâme. Un dar ce trebuie îngrijit în fiecare clipă, chiar dacă să-l ținem pe palme înseamnă uneori să atingem răni nevindecate, să ne lipim carne vie de carne vie, fiecare unde-l doare mai tare. Și învățăm, cred și sper, că relațiile trainice, puternice, nu sunt un dat, ci o construcție care cere efort, asumare, muncă.
Apoi, acasă e un pic și-un loc, da.
Că avem cu toții nevoie să ne lege ceva. De un petic de pământ, de rădăcini, de apartenență, să știm că venim de undeva, măcar să ni se pară că vârtejul vieții nu ne poate lua cu totul pe sus în nebunia lui. Am simțit mereu că sunt a nimănui și de nicăieri și cumva, așa și este, oricât de absurd sau trist ar părea.
Iar ca un loc, singurul pe lumea asta pe care l-am simțit vreodată ca fiind acasă nu-i locul unde m-am născut, ci orașul în care m-am adoptat singură. Baia Mare. Încă-i iubesc străzile frumoase și parfumul de salcâm și locurile încărcate de emoții unde-am trăit, deja, cea mai mare parte a vieții mele. Dintre toate locurile din lume, aici e (încă) cel mai aproape de sentimentul de acasă.
Asta vă doresc. Ce îmi doresc și mie. Să ne fie acasă.
