Acolo unde cântă racii, Delia Owens

by loredana
0 comment

Am decis să scriu despre această carte, deși după ce-am citit-o am pus-o deoparte, că prea m-a lăsat cu emoții amestecate. Pentru cei care n-ați citit-o, vă spun că acest text conține informații din carte (spoiler), deci poate mai bine reveniți după ce o citiți.

M-a dus în două extreme această carte. Pe de o parte, m-a impresionat puternic și m-a prins în povestea ei, o consider de o frumusețe fabuloasă. Pe de altă parte, simt că este o jignire la adresa conștiinței umane. Voi explica de ce.

De ce m-a impresionat.

Am început-o într-o zi deși nu era o carte care să mă atragă, descrierea de pe coperta spate nu-i făcea prea multă favoare. Și apoi au trecut două zile și două nopți în care nu am putut să o las din mână. Noaptea am citit la lumina lanternei telefonului, lipită de copilul adormit la sân. Ziua am citit când am putut, furând de ici colo timp, când ea dormea, când era cu taică-su în parc, când mergeam la baie, când amestecam în oale.

Pe de o parte, m-a rupt cartea asta. M-a trecut printr-o grămadă de stări, am plâns cu muci, am râs cu lacrimi, am înjurat cu frustrare și nervi, m-am calmat, am luat-o de la capăt. De obicei, nu mă prinde o carte chiar așa. Dar povestea aceasta, modul intens în care e scrisă, tăiatul direct în carne vie, n-ai cum. Simți totul. Candoare, suferință, speranță, dragoste, abandon, luptă, întrebări, chin, iertare, acceptare, par să fie de toate în cartea asta. Oameni și suflete, drumuri și alegeri, redate cu acuratețe și grijă. Și cu suspans, da! Dar am luat-o așa cum e, cu totul, și-am privit-o în ansamblu, lăsând-o să mă atingă, să mă facă să o respir.

Povestea ei, Kia, îți pătrunde până în străfunduri, deși e un pic suprarealistă. Simți acolo, alături de ea. Autoarea descrie stările magistral, le pictează. Le vezi cu ochii minții. Plângi alături de ea, râzi alături de ea. La un moment dat citeam cu stomacul făcut ghem, cu teamă pentru ceea ce putea urma pe pagina următoare.

Faptul că natura e aproape un alt personaj din carte se datorează studiilor și experienței autoare, vine cu extrem de multe amănunte care fac lectura și mai greoaie și mai exotică, dar în toate aceste detalii stă frumusețea cărții. E un roman de debut chiar spectaculos pentru Delia Owens care nu e scriitoare și totuși scriitura ei are consistență.

De ce o consider greșită.

Cartea te poartă prin sufletul inocent și frumos al Kiei, pe drumul ei spre maturizare, împlinire. E victima unei societăți bolnave, a unei familii bolnave. E agresată și hăituită. E chinuită în cele mai crunte moduri. Plângi alături de ea, te doare sufletul pentru ea. Empatizezi total cu ea, ai vrea să o protejezi, să o salvezi.

E zugrăvită într-un erou, o victimă cu sufletul curat absolut, care, într-un final, își găsește drumul și împăcarea. Și ultimele pagini ale cărții dezvăluie faptul că, totuși, ea e ucigașul călăului ei. O crimă plănuită minuțios, cu sânge rece. Trăiește între timp 40 de ani de împăcare și fericire alături de soțul ei. Soț care nu-i știe secretul. La marginea unei societăți cuprinsă de remușcări pentru faptul că nu i-a oferit înțelegere și alinare și respect.

Din victimă devine călău, ucigând pe agresorul ei. Fără remușcări, dimpotrivă, considerând că a făcut dreptate. Înșeală o societate întreagă și pe toți oamenii apropiați ei, care cred cu tărie în nevinovăția ei. Un avocat care o apără ca un leu. O lume întreagă care-i oferă recunoaștere pentru inteligența și cunoștințele ei.

Cartea e un model care arată că… e ok, dacă ești victima unor abuzuri, să-ți ucizi agresorul. Și să trăiești apoi liniștit și fericit. Să fii tu eroul. Cu un astfel de secret cărat în spate. Că e normal să n-ai conștiință. Să consideri firesc, ca-n legile naturii, lupta pentru supraviețuire permite orice. Femelele licurici își înșeală partenerii și-i mănâncă, de exemplu. Dar oamenii de aceea sunt oameni. Pentru că au conștiință. Morală. Principii.

Da, știu că e un roman, știu că e ficțiune, dar e totuși o jignire la adresa conștiinței. Dostoievski s-ar răsuci în mormânt.

Este o jignire la adresa conștiinței umane să propui, chiar și într-o ficțiune, ideea că poate fi posibilă o crimă fără pedeapsă. Mai ales o pedeapsă a sinelui.

M-am simțit înșelată. I-am dat o parte din sufletul meu și apoi am primit o palmă dură.

2+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu