Al meu, despre mine

by loredana
3 comments

Locul acesta virtual e al meu, despre mine. Despre mine așa cum sunt, despre o parte a mea care n-are loc altundeva, care n-are voie să stea în calea realității vieții de zi cu zi, când totul e un iureș în a face lucrurile așa cum trebuie ele să fie făcute. E acea parte din mine care-i mai mult a emoțiilor, a dorurilor, a sufletului. Sunt eu. Mai senin, mai prăpăstios, mai vesel, mai trist, sunt eu, așa cum simt să fiu. Și, cumva, dacă e ceva ce anii mi-aduc, e senzația că-i ok să fiu așa cum sunt.

Anii ăștia… 35. Rotunzi, maturi, serioși, prea serioși. Îi văd cum mă privesc îndărătnic din oglindă, cu riduri obraznice pe la colțul ochilor, îmi zâmbesc amar, nepăsându-le că sufletul cere amânare, răzvrătindu-se și dorindu-și să rămână așa cum e, așa cum se simte, încă imatur, încă necizelat, încă dominat de avânt nebunesc, chiar inconștient. Anii merg înainte, nestingheriți, mie-mi rămâne doar posibilitatea de a-i trăi. Așa cum pot.

Știu, răzbate multă tristețe din modul în care scriu. Las adesea sufletul să curgă în taste, așa cum simte, așa cum e, dezgolit de armura de rațiune, unde-i apărat. Pentru că-mi doresc să fac acest lucru, am nevoie să scriu așa cum simt, despre bune și rele, cu nesiguranțe și tristeți și disperări. Și cu momente de bucurie pură, de apropiere prețioasă, de clipe cu sens și profunzime. Mă războiesc cu drumurile mele, mă împiedic, urlu-n mine cu durere surdă, apoi continui. Să cred, să doresc, să sper. Să trăiesc. E viața mea, sunt eu.

Și sunt și bucurie și zbor, așa cum sunt și tristețe și dor. Și mi-e și bine, așa cum mi-e și rău. Și plâng și mă plâng, dar mă și bucur. Deh, mă învăț, mă învață viața să-mi calmez furtunile, să-mi domolesc așteptările, să-mi trăiesc mai cu chibzuință alergările sufletești. Nu-mi plâng de milă și nu-mi pare rău, dimpotrivă, mă bucur. Măcar atunci când pot să văd, să înțeleg că tot ceea ce sunt, tot ceea ce trăiesc, ceea ce primesc, ceea ce înțeleg, tot ceea ce-i viața mea… îmi aparține. Și nu-i puțin lucru. Am o viață plină, cu de toate. Și-mi asum și sunt (și) recunoscătoare. Zi de zi îmi asum și juliturile sufletului și zborurile lui. Nu le anulez pe unele, ca să pot să le prețuiesc pe celelalte. E bine, e mai mult bine decât rău și știu asta.

Să vină primăvara. Să fie prospețime în suflet. Mi-e dor să scriu cu dor. Cu fluturi veseli și emoționați. Mi-e dor să fiu natură înverzită. Zbor spre cer senin. Gata, nu mai e mult de-acum. Ia primiți un strop de bucurie, ghioceii mei.

primăvară

0

S-ar putea să-ți placă și

3 comments

Drugwash 27 februarie 2016 - 17:05

Fie-ţi primăvară mai repede şi mai mult! >:D<

0
Reply
Loredana 28 februarie 2016 - 13:51

Să ne fie, Dragoș! Bine-ar fi s-ajungă o porție dublă pe-acolo, pe la Ploiești, să închizi o ușă și să deschizi alta, spre un cer mai senin! Sunt pe aici, cu drag! 🙂 :*

0
Reply
Drugwash 28 februarie 2016 - 13:56

Săru’ mîna! :-*
Şi uite, cu anticipaţie pentru poimîine cînd probabil voi uita: @};- @};- @};-

0
Reply

Lasă un comentariu