Atenție, se zboară!

La Baia Mare se fac, în perioada aceasta, înscrieri pentru cursuri de parașutism și planorism și sunt gratuite pentru tinerii cu vârste cuprinsă între 16 și 22 de ani. Mi se pare o oportunitate perfectă pentru a intra în contact cu lumea zborului, o ușă deschisă către cer pentru tinerii care simt această chemare… că-i vorba de-o chemare, e clar.

Eu aveam 30 de ani, tocmai îi împlinisem când, după ce visasem zece ani la un salt cu parașuta însă nu îndrăznisem nici măcar să cred că aș avea acces la lumea aceasta, m-am înscris la cursurile de parașutism ale Aeroclubului României, filiala ” Alexandru Papană ” din Baia Mare. Are rost să vă spun câtă teamă am avut în suflet, câte întrebări și rețineri, dar și cât entuziasm și bucurie? Bucuria aceea fabuloasă a depășirii unor limite, a trecerii peste bariera anilor – păi da, că eu aveam 30 de ani și elevii parașutiști cam 16 – 22 de ani, bucuria unui vis la care muncești ca să devină realitate.

Despre ziua în care am făcut salturile, după luni de curs teoretic, de pregătire fizică – la care n-am excelat niciodată în școală – după examene, am tot scris, mi-e vie în minte și-n suflet, c-a fost mare lucru… a fost teama extremă, în ușa avionului, și-a fost liniștea extremă, când eram singură cu voalura deschisă, la peste 1000 m altitudine. Da, am sărit de două ori în aceeași zi, ca și începătorii, singură, pe cablu automat, de la 1200 m, din avionul AN2. A fost extrem din toate punctele de vedere. A fost teamă maximă, tensiune maximă și apoi euforie maximă. De-abia după aceea am experimentat și alte zboruri, și-am triat, și-am înțeles ce mi se potrivește, dar, e clar, ceva m-a legat pentru totdeauna de lumea zborului. Și-aș vrea ca ușa spre lumea asta să fie deschisă tuturor… măcar să ai ocazia să înțelegi dacă-i pentru tine sau nu, dacă te-atinge sau te lasă rece… deși, cum ar putea, cum?

Cred că e important să nu renunțăm la visurile noastre. Să ne încăpățânăm să credem în ele. Și să încercăm să le insuflăm și copiilor noștri tăria de-a lupta pentru ceea ce-și doresc. Îmi tot spun că-mi doresc cel mai mult să reușesc să-i arăt Puștiului că poate să facă orice își dorește, că lumea toată e înaintea lui, să o descopere, să o trăiască, că poate să experimenteze așa cum simte, că trebuie, dar trebuie să îndrăznească. Să nu se ascundă în spatele prejudecăților, să nu creadă că ceva nu i se cuvine, să nu se teamă să simtă că merită orice. Da, desigur, eu sper că va iubi zborul, și fac tot ce pot pentru asta, îl implic în lumea asta, a cerului, dar, dacă nu se va simți în largul lui, voi înțelege… îmi doresc doar să trăiască din plin, să ia tot ce va putea de la viață, să nu se teamă!

Știu că depinde mult de mine. Să-i deschid ochii, să-i arăt lumea, să-l încurajez, să-i dau aripi. Mi-e mereu teamă că nu fac cât ar trebui, că nu-i destul ce pot, urăsc când mă simt limitată din cauza posibilităților materiale, dar mă străduiesc… mă străduiesc să-i dau aripi! Aripi de îndrăzneală, de încredere în sine, în capacitățile lui, în el!

Să le dăm aripi copiilor, părinți! Cum să zboare, dacă nu-i învățăm? N-au cum să știe, altfel, că pot, n-au cum să-și dorească dacă nu le deschidem uși către viață!

La Baia Mare se zboară, la propriu, și-n toate felurile posibile. Și tare mă bucur pentru asta!