Îmi e dor să scriu.
Îmi tremură sufletul de dor să scriu aici, pe blog. Că de scris, scriu zilnic într-un jurnal – provocare pentru 2023, fiecare zi cu minim 1000 caractere. Și neașteptat, s-au adunat acolo 118 zile rezumate-n câte o mie de caractere despre de toate, locuri și emoții, zile grele și zile limpezi.
Dar mi-e dor tare să îmi alunele degetele pe tastatura laptopului, așa cum o fac acum. În liniștea dimineții devreme, cu soarele încă adormit și cu domnișoara dragon încă neîntoarsă în pat, fără să simtă că am fugit de lângă ea.
Mereu ne e dor de altceva, știu. De ceva ce am făcut, de ceva ce am face, de lucruri pe care, poate, nici nu le putem defini.
Cine ești tu, Loredana?
Uite întrebare pe care mi-o pun de vreo… shh, aproape 30 ani, nici nu pot percepe ce înseamnă asta. O viață. Zău, mi-aduc aminte, așa vag, de Loredana la 14 ani, cât de matură și cu zbateri existențiale pe umeri.
Deci, cine ești tu, Loredana, și nevoia ta disperată de a avea răspuns clar, fără rest, cu siguranța aceea care îți poate ține de cald o viață întreagă. Deh, idealistul din mine e undeva acolo, ascuns, nu se lasă, deși-i e atât de ciuntit de viață. Încă cred, măcar cu o aripă de gând, că poate, poate, există vreun răspuns clar, eliberator, atot-împăcător.
Poate nici nu contează cine ești. Ești. Și ai de ce să fii. Îți croiești drumul, de ani mulți, așa cum simți, nu așa cum ar fi în tipare. Și asta, o știi bine, e un privilegiu. Unul care te face o ciudată, neadaptată, visătoare, poate, dar cât de multă îndrăzneală ai pus în toate alegerile tale din mai toți anii vieții tale, ca să fii așa cum simți…
… să dai glas vocii tale interioare, uneori de abia auzibilă, timidă, alteori curajoasă și cu aripi largi.
Câte un pic ți se mai arată, ți se mai explică, ca la clasa întâi, cine NU ești tu, Loredana.
Nu ești stările tale. Nu ești lipsa de răbdare, nu ești apatia, nu ești frustrările tale, nu ești tot bagajul de resentimente. NU. Acelea le cari cu tine, că nu știi altfel, s-au adunat acolo, le simți ale tale, îți e confortabil – cât de confortabil poate fi și răul cu care ne obișnuim să trăim, uf.
Nu ești, oh, mai ales, nu ești orchestra neobosită a gândurilor tale. Corul strident din capul tău care face ce știe mai bine. Bruiază. Zgârie, separă- analizează, scotocește și rănește. Gândurile astea lumină – viteză care par stăpânul vieții tale. Un dirijor în care te încrezi, că îți pare a fi vocea rațiunii, limpezimii.
Dar nu ești tu. Nu ești stările tale, nu ești gândurile tale.
Tu ești… om. Femeie, mamă, copil, om. Cu de toate. Cu lumină în suflet, chiar dacă îți pare adesea că e doar întuneric… nu afară, nu în jur, nu în ceilalți, ci în tine. Că așa îți arată lentilele tale, alea care te-au și ajutat să reziști, te-au făcut dură și puternică și stâncă rece, dar îți sunt și dăunătoare, că nu te lasă să vezi clar seninul și, mai ales, nu te lasă să te vezi pe tine însăți.
Se vorbește mult despre depresie în perioada aceasta – da, știrile ajung și departe, pe unde suntem, chiar dacă-s cernute mult. Se vorbește mult despre depresie și totuși nu se vorbește destul de mult, destul de asumat, destul de concret cât să se schimbe ceva, să se normalizeze nevoia firească de educație și igienă emoțională.
Scriu de ani de zile despre stări emoționale grele.
Mi-a fost mereu greu să le definesc clar. Să mi le definesc mie clar. Să înțeleg unde mă poziționez. Iar, cine sunt. Sau nu sunt. Dar scriu și am scris și știu că, deși îmi pare uneori că doar bat câmpii, s-a întâmplat și se întâmplă adesea ca ceva din ce scriu să atingă pe cineva, să mângâie pe cineva și atunci… are sens.
Știu ce înseamnă depresia.
Un soi de depresie, de fapt. Că n-am fost niciodată ceea ce se zice a fi – caz patologic – n-am luat niciodată antidepresive sau medicație specifică, nu că n-aș fi vrut, dar nu a fost cazul sau n-am întâlnit specialistul care să-mi spună că e cazul. Mai degrabă, cunosc și duc pe picioare, de când mă știu, o depresie funcțională. Înalt funcțională, cum zice terapeuta mea.
Știu bine ce înseamnă întunericul din sine.
Știu ce înseamnă să îți fie teamă că nu vezi lucrurile limpede. Să te îndoiești de tine, de ceea ce simți, la fiecare pas. Știu ce înseamnă să cauți, să sapi și să sapi spre rădăcinile stărilor tale grele. Să te zbați să înțelegi, să accepți, să conții, să vindeci. Ohh, asta cu vindecarea, hai, onest, nu prea o știu, nu încă.
Dar știu cum e drumul. Sus jos, azi ai impresia că vezi clar, că înțelegi, mâine simți că e atâta ceață în jur că te paralizează.
De ce scriu?
Pentru mine, în primul rând. Scrisul e terapeutic pentru mine. Și am nevoie să fiu mai blândă cu mine, fără să simt că astfel îmi plâng de milă, de fapt. Și, în consecință, să mă pedepsesc și mai mult, că ce nașpa sunt. Să învăț că am voie să îmi plâng de milă, că poate asta înseamnă doar că sunt conștientă și sunt atentă la mine și la ce simt. Scriind, lucrurile devin un pic mai clare, le văd în fața ochilor, verbalizate, așezate-n pagină și, cumva, se face și-n mine un pic mai ordine.
Am nevoie să fiu bună cu mine, chiar dacă am senzația sufocantă că parcurg de prea mult timp un drum și mă biciuiesc că nu am vindecat, schimbat fundamental, renăscut, deh.
Și scriu pentru că vreau să vă zic tuturor celor care, poate aveți nevoie, așa cum am nevoie să mi se zică mie sau să îmi zic și să ajung să o cred.
E lumină în noi.
Lumina ne definește. Vocea aceea mică, mică, din noi, e lumină. Ni se dă întuneric, da. De ce, habar nu am. Dar… întunericul nu suntem noi. Sunt traumele, durerile, copiii suferinzi din noi. Și merităm blândețe. Merităm să ne uităm la noi înșine cu înțelegere și cu drag. Să avem încredere. Și siguranță.
Grea lecție. Mai ales pentru un stângaci ca mine, care învață greu orice.
Dar sunt pe drum și simt că drumul duce unde trebuie.
Nu știu de ce, după vreo 15, aproape 20 ani de căutări intense, de experiențe mai mult sau mai puțin traumatice, după întâlniri cu terapeuți care au fost orice, dar nu terapeuți… a venit vremea să pot zice că, uite, de o vreme bună, sunt pe un drum de terapie care e ceea ce trebuie. Nu, nu ceea ce trebuie, ci ceea ce am eu nevoie. Și chiar dacă mi se pune ceață pe ochi și pe suflet adesea, cumva percep mereu acolo o luminiță, o pâlpâire, hai, o simți, Loredana, e drumul bun. Că a trebuit să ajungi în India ca să te apuci de terapie iar și să fie cea potrivită, zău, stranii sunt căile vieții.
E un drum bun pe undeva pentru fiecare dintre noi.
Vă îmbrățișez.
