Cu inima la vedere

Deși nu recunosc mereu, e ceea ce mă caracterizează, ceea ce sunt. Așa simt. De parcă mi-aș purta inima pe dinafară, nici măcar nu în palme unde mai poate să fie protejată de intemperii cu ajutorul degetelor transformate-n acoperământ, ci de-a dreptul agățată-n exteriorul pieptului, fără nici un fel de înveliș protector. La vedere. Gata să fie atinsă, smucită, zgâriată, îmbrățișată, admirată sau hulită. O inimă nu prea frumoasă, cu multe zgârieturi încrustate de timp, de cărările întortocheate ale vieții, întunecată pe alocuri, mânjită-n nuanțele cenușii ale tristeții, uneori strălucitoare, de multe ori chiar hidoasă, dar… vie. Încă vie, chinuindu-se să bată așa, în condiții neprielnice, să aibă un ritm al ei, de prea multe ori contrar ritmului care ar părea firesc de urmat.

E greu pentru că-i văd uneori pe trecătorii vieții mele privindu-mă cu ochi mirați, nerăbdători să se îndepărteze de ceea ce nu pot percepe. E greu pentru că-i las uneori pe cei care se apropie să atingă această inimă expusă, însă n-au instrumentele necesare de înțelegere a sensibilității ei și curiozitatea doar rănește. E greu pentru că uneori această inimă defectă-n felul ei bate într-un mod aprig, stârnind vijelii cărora nici măcar cei care își doresc să fie aproape nu le pot face față. E greu pentru că o inimă purtată pe dinafară sperie și cu strălucirea și cu urâțenia ei.

Dar îmi asum purtarea acestei inimi a mea așa, la vedere. Pentru că e, cred, singurul mod în care știu și pot s-o port. Aș vrea să-i pun pelerină de-apărare, de multe ori, dar știu că nu am cum să reușesc să opresc infiltrațiile, s-o apăr de tot ceea ce poate s-o atingă și să-i facă rău. Îmi asum. Că e singura cale. Primesc cu inima vibrând a fiori de viață fiecare bucurie, și-mi simt inima înălțându-se, umplându-se de-un sentiment bun, de speranță, de sens, parcă șoptindu-mi cu timiditate – vezi, se poate, ai încredere?! Și cobor în hăurile întunecate ale amărăciunii văzând-o cum se strânge-n ea de teamă și nesiguranță la fiecare lovitură pe care o primește, ca pe-o confirmare, iar și iar repetată, a faptului că haosul e starea firească a lucrurilor.

Și mă întreb… cum, cum să-ți ții inima la adăpost într-o lume atât de aprig pornită înspre a călca în picioare tot ceea ce întâlnește-n cale?