Declarație de dragoste

by loredana
3 comments

Iubești un oraș pe măsura trăirilor de care ai parte în acel loc. Simți acasă locul în care ți-e bine.
Deși Sighetu Marmației e un oraș mic, pitoresc și încărcat de-o istorie nu tocmai blândă, deși are locuri frumoase și poate fi o plăcere să te plimbi pe străduțele lui, simțindu-i trecerea prin timp, eu l-am asociat mereu cu anii grei pe care i-am trăit acolo și l-am vitregit mereu de ceea ce, cu siguranță, merita. I-am atribuit doar tristeți și neajunsuri, temeri și prejudecăți. Prea puține bucurii și-au găsit loc, pentru mine, pe străzile lui, prea puține momente de seninătate, ca să-l pot iubi, ierta. Și-acum, după aproape 15 ani de când aparțin altui loc, încă port în mine resentimente și-o apăsare ce nu mă lasă să mă întorc cu sufletul deschis acolo.
Baia Mare, în schimb, e orașul care m-a adoptat la 19 ani, care m-a primit cu brațele deschise și m-a făcut să mă simt… acasă. Pentru că am găsit aici un drum al meu, pentru că m-am descoperit pe mine, pentru c-am întâlnit oameni, am trăit povești. Pedalez pe străzile lui, deși-i atât de mic și-l parcurg de la un capăt la altul în scurt timp, și retrăiesc momente. Desigur, nu-s toate despre bucurii, nu-s toate amintiri limpezi, dar e bagaj de viață complex și plin.
Un colț de stradă mi-aduce aminte de-un sărut fugar și timid, un altul de-un preaplin al sufletului, dând pe dinafară printr-o furtună de lacrimi. O bancă-mi vorbește despre o noapte cu lună plină și-un umăr cald aproape. Un vârf de deal despre o după amiază senină de iunie, c-o îmbrățișare a două suflete tăcute. Un parc ce poartă astăzi haine noi, îmi amintește de-o tinerețe copilărească, zburdalnică și fără temeri. Un cămin studențesc, de primul sentiment de apartenență. Străduțe liniștite-mi vorbesc despre tăceri și însingurări, primăverile orașului în floare șoptesc despre prietenie. Multe, multe dintre străzile Băii Mari poartă în ele amprenta primelor luni de viață ale Puștiului… altele au încrustate primii lui pași. Amalgam de trăiri, suișuri și coborâșuri, căutări și (re)găsiri.
Deci, da, iubesc orașul ăsta pentru toți cei aproape 15 ani trăiți aici, cu toate cele pe care mi le-a dăruit, cu toate cele pe care mi le răpit. Iubesc orașul ăsta pentru oamenii de-aici, pentru bagajul de amintiri, dar, cel mai mult, pentru sentimentul de acasă.

baia mare (3) baia mare (2) baia mare (1) baia mare (4)(primele trei fotografii sunt făcute din locuri care oferă panorame diferite, frumoase, asupra orașului, iar ultima e făcută dintr-un balon cu aer cald. mi-e dor să văd orașul de sus, poate-i timp mâine de-o drumeție pe-o creastă de deal, numai bună de admirat tabloul frumos al Băii Mari.)

0

S-ar putea să-ți placă și

3 comments

Drugwash 29 martie 2014 - 22:47

Nu se poate altfel, pe tine scrie „sus, tot mai sus, mereu”. 😉 Foarte frumoase imagini şi sentimentele pe care le creează. Şi foarte plăcut sentimentul de „acasă” într-un loc pe care îl simţi ca atare, nu care ţi-a fost impus din voia sorţii. Aş vrea să (mai) pot simţi şi eu acel „acasă” adevărat, căci Ploieştiul natal mă sufocă, mă ucide lent.
Dacă-i timp şi loc de-o drumeţie, atunci să fie, zic! Distracţie plăcută! :-bd

0
Reply
Loredana 1 aprilie 2014 - 08:28

știu ce zici. locurile își pun amprenta asupra noastră. e pentru că le dăm voie? greșim asociind trăirile cu locurile?
ceva ce-mi lipsește și uneori e chiar deranjant, e sentimentul de apartenență, de-o istorie în spate, de un trecut – copilărie, adolescență – petrecut aici… amintirile pe care nu le am, fiind din alt loc… bunicii care nu-s – bine, nu-s nicăieri, oricum…. glasul pământului, ca-n Ion… 🙂

0
Reply
Drugwash 1 aprilie 2014 - 12:44

Odinioară, omul era în simbioză cu natura, cu locurile unde îşi ducea traiul. În timp, s-a produs ruptura: încercînd să-şi creeze un mediu „mai” din toate punctele de vedere, omul a alterat natura înconjurătoare, a creat un mediu artificial unde a ajuns să se mintă pe sine însuşi că se simte bine. Însă nu e aşa. Dorinţa tot mai puternică şi recurentă de evadare din acel mediu e vizibilă peste tot, fără putinţă de tăgadă.
Şi totuşi uneori găsim colţuri de lume unde lucrurile par a fi mult mai apropiate de acel natural dorit (in/sub)conştient şi atunci ni se leagă în suflet ideea de „acasă”. Avem nevoie de asta, de stabilitatea unui loc unde să ne putem clădi viitorul. Şi chiar dacă există acea disociere dintre fragmentele de trăire ce compun propriul trecut, sentimentul puternic de apartenenţă la „aici” şi „acum” ne propulsează spre viitor. 😉

0
Reply

Lasă un comentariu