Alege să spui lucrurile cu delicatețe. De fiecare dată!
Cuvintele dor. Cu atât mai mult în mediul online unde primim adesea doar cuvinte, fără să înțelegem tonul, gesturile, ceea ce se dorește a fi transmis. Cuvintele devin arme care rănesc profund.
Suntem sensibili. Extrem de fragili emoțional. Nu uităm nicicând cum ne simțim în preajma unor oameni.
Nu uităm cum unele cuvinte sau priviri sau gesturi sau acțiuni crestează răni în sufletele noastre. Durerile trec, rănile devin cicatrici, dar nu uităm ceea ce am simțit. Dimpotrivă, amplificăm pe măsură ce trece timpul.
Suntem vulnerabili. Și fiecare ne preocupăm în a ne proteja pe noi înșine, uităm să fim atenți (și) la pietrele pe care le aruncăm. Cad și lovesc și provoacă durere care trece greu sau poate niciodată. Lovim și suntem loviți și ne coasem și pansăm sufletele iar și iar.
Cât de peticiți putem să fim și să trăim, totuși, în bucurie și seninătate?
Îmi pare că în jur totul e într-o extremă ori în cealaltă. Delicatețe și brutalitate.
Sunt bule mici în care oamenii se comportă civilizat și atenți unii la alții. Foarte mici. Și dincolo de ele, e o brutalitate care abundă, dă pe dinafară la fiecare pas. Oameni și oameni și oameni care aleg să fie brutali și violenți. În exprimare, în comportament. Mai ales în online, da. Dar nu numai. Exemplele pot să fie fix din fiecare zi a oricăruia dintre noi. Oricât am vrea să ne izolăm în propriile bule, să ne ferim, să nu ne atingă, e inevitabil.
De ce scriu despre asta?
Pentru că lucruri care ar trebui să fie normale, devin excepționale.
Și suntem uimiți când se întâmplă.
Zilele trecute am fost impresionată de delicatețea unor oameni. La o postare pe facebook aveam o greșeală, am scris de-a fi cu doi de i: de-a fii. Nu știu cum s-a întâmplat, că sunt atentă și verific și reverific și mi-e extrem de important să știu că scriu corect, însă… am făcut-o. Și n-aș fi observat, poate, dacă nu mi se atrăgea atenția.
Modul în care mi s-a spus, în privat, cu grijă să nu fiu deranjată, m-a lăsat fără cuvinte. Am simțit acolo o delicatețe și o atenție și au venit acestea de la oameni pe care nu-i cunosc personal, care nu-mi sunt apropiați. Oameni care au avut grijă să nu mă supere și, în același timp, să mă ajute să corectez. Da, poate că ar fi normal ca așa să fie firescul. Nu e.
Între delicatețe, atenție și grijă sau brutalitate, lipsă de considerație și respect, ar trebui să primeze întotdeauna gândurile și intențiile bune. Dar nu se întâmplă așa. Nu știu, oamenii au diverse motive pentru care aleg răutate în loc de bunătate, critică în loc de laudă și așa mai departe. Nu dezbat și nici nu judec, înțeleg că fiecare dintre noi avem propriile lupte și neajunsuri și motive care ne dictează acțiunile.
Dar știu ce încerc eu să fac. Știu cât contează un gând și o vorbă bună, cât ajută de mult modul în care dăm către ceilalți ceea ce simțim, cum transmitem, ce oferim. Știu cât dor lucrurile spuse dur. Câte răni provoacă cuvintele. Tonul, atitudinea. Știu cât de vulnerabili suntem. Cât de ușor ne împovărăm. Cât de greu ne vindecăm.
Mă străduiesc. Deși sunt un om înclinat spre tristețe și închidere, încerc să caut lumina mereu. Încerc să dau altora din ce am bun, să tac dacă n-am ceva folositor de spus și să ofer mai des energie bună, vorbe bune, complimente, laude.
Cred că așa ar fi firescul. Să lăudăm pe cineva atunci când simțim, să nu ne reținem. Să apreciem ceea ce realizează alții, să nu bombănim sub barbă, că ne simțim frustrați că alții pot mai mult. Să fim mai mult atenți și delicați în exprimare și mai puțin duri și critici. Să tăcem dacă nu putem spune ceva cu sens, ceva pozitiv. Să ne vedem de treaba noastră, nu de ale altora.
Nu vine de la sine, așa simt. Dar suntem capabili, fiecare dintre noi, să educăm partea aceasta în noi înșine. Zi de zi.
Chiar contează.
