Diminețile de noiembrie sunt, cu precădere, dimineți ale tristeții. Natura-și plânge apusul, cerul e greu de povara prea cenușiilor nori, sufletul e apăsat de melancolie, de dor, de frumusețea care se transformă-n întristare.
Nu-mi plac diminețile de noiembrie. Nu știu să văd seninătatea de dincolo de întristare. Nu pot să cern stropii de lumină din vălul de întunecare ce se întinde deasupra lumii. Nu reușeșc să mă eliberez din mrejele nostalgiei, ale aducerilor aminte.
Sunt așa, cu sufletul încătușat într-o închisoare a tristeții. Și cu rațiunea în alertă, obligată să țină pasul, să ducă la bun sfârșit lucrurile care merg deja pe calea lor.
Acest noiembrie ar trebui să fie altfel. Ar trebui să-l croiesc, eu singură, după alte tipare. Să-i dau forma aceea care mi-ar împăca sufletul. Să-l colorez în nuanțe de stare de bine, să-l împodobesc cu bucurie, cu energie. Ar trebui să tai dintr-o parte, să adaug în alta. Să modific, să repar, să schimb. Să fac orice, dar să fie altfel. Dar cum? De ce-o fi mai ușor să-ți târăști pașii, așa, ciuntit cum ești, decât să te oprești, să te scuturi de toate și s-o pornești doar pe urmă la drum, eliberat?
E vreme întristării, pentru suflet.
Și e vremea activității intense pentru rațiune. Proiectul KIDS for KIDS îmi cere toată energia – și-așa redusă – și i-o dau, desigur, pe toată. Sunt atât de multe de făcut și timpul atât de scurt… și e bine. E incredibil de bine. Sentimentul lucrului bine făcut, satisfacțiile care vin, pas cu pas, sunt cele care luptă să acapareze partea aia de întristare ce nu se lasă deloc învinsă. Și-i iese. Zilele și serile-s de muncă. De implicare și dedicare.
Dar diminețile, diminețile de noiembrie… sunt ale tristeții.
0
Articol anterior
8 comments
Desi e luna cand m-am nascut , nu sunt fan Noiembrie. Mi se pare ca e luna „nu stiu ce vreau” , nu e nici iarna , nici toamna…..e un habar nu am… 😀 Dar ma gandesc la sarbatorile de iarna , la cum se vor bucura gorobetii mei sa impodobeasca bradul , ma gandesc la bucuria fiica-mi descoperind cizmele pline cu dulciuri…mno , imi fac scenarii sa ma simt mai bine! 😀
Cred ca e mai usor sa iti tarai pasii pentru ca e mai usor sa plangi , decat sa razi….si pentru ca bucuria din lucruri marunte e greu de gasit cand traim intr-o lume perfect gri , cu nunate de negru.Dar , eu sunt convinsa , nu e greu sa alegi schimbarea , daca asta iti doresti cu adevarat!
Ne facem mereu scenarii pentru bucurii viitoare. De ce? Doar ca să treacă mai ușor un prezent apăsător?
Ana Maria, la mulți ani frumoși să ai!
Multumesc frumos! 🙂
Pai …zic eu , omul e creeat asa genetic…inca de la marea alungare din Rai…dupa ce au fost goniti de acolo , Adam si Eva au trait mereu cu speranta iertarii lor… 😀
Cred ca scenariile si nu neaparat visul unei bucurii viitoare , ne ajuta sa mergem mai departe pe drumul vietii noastre stabilit dinainte , astfel inca sa trecem mai apasat sau mai sprinten peste un prezent inchis si apasator , ajugand ,in final ,la scopul final a ceea ce ne-a adus in prezentul nostru. 🙂
La mine serile toamnei sunt ale intristarii, presarate cu bucati severe de anxietate. Inca. Poate pentru ca sunt pasare de dimineata.
Cat despre noiembrie… am trait, traiesc… un November Rain perpetuu… Nu mai vreau. Aleg sa cred din ce in ce mai mult in: „esti ceea ce gandesti”. Asadar ma voi stradui sa-mi zambesc. Mai intai mie, apoi si celor din jurul meu.
Sa-ti fie toamna un bland anotimp! Al viselor implinite. Fie si doar pe jumatate…tot e ceva.
Cu drag.
Dacă am reuși să ne bucurăm de partea împlinită și nu să plângem după cealaltă… poate ne-ar ajunge și visurile împlinite doar pe jumătate…
O sa reusesti… si tu. Culoare stii sa dai tristetii sufletului, asa incat diminetile de noiembrie isi vor schimba, treptat, accentul. Eu asa cred. Si sper.
Culmea, diminetile acestui noiembrie sunt (pana acum, cel putin) neasteptat de frumoase.
păi ne îndreptăm spre anotimpul întunericului… cum nu ți-ar fi ție bine? 😛