Dor de (a)casă

by loredana
7 comments

Zicea Liliana într-un articol, cu ceva vreme în urmă, despre faptul că o călătorie își are sensul, rostul, doar dacă drumurile duc apoi către un acasă al fiecăruia dintre noi. Că, altfel, doar rătăcești. Tind să-i dau dreptate acum, chiar dacă mi-s drumurile în sânge, și-mi curge prin vene dorul de ducă.
Azi, călătorind spre partea de sud a litoralului nostru, oprind în Vama Veche unde am ajuns pentru prima oară – și, deși ploua, mi-a lăsat o cu totul altă impresie decât mă așteptam, adică nu m-am simțit prea bătrână pentru stațiunea tinereții, mi-a plăcut și am să mă întorc, și acolo și la 2 mai, poate când o să fie vremea și pentru Balcicul lui Cellla Serghi unde-mi doresc mult să merg – la asta mă gândeam. Că, după șase zile departe de Maramureș, simt un dor, cumva nefiresc pentru un iubitor de călătorii ca și mine, de (a)casă. Nu știu dacă-i absurd, nu știu dacă-i o urmă a prea multelor trăite zilele acestea, nu știu dacă-i vorba despre oameni, nu știu dacă-i despre o nevoie acum de apartenență la un loc, dar clar mi-e gândul la întoarcere, chiar dacă mai sunt câteva zile până voi ajunge.

dor

Mi-e tare dor de (a)casă.

0

S-ar putea să-ți placă și

7 comments

Drugwash 31 mai 2014 - 23:30

Of, hai la tătuţa să-ţi dea un huguleţ de alinare! >:D<
Fi-mi-ar dor de-acasă odată, că m-am împuţit stînd între patru pereţi! :))

0
Reply
Loredana 31 mai 2014 - 23:34

Probabil că nu trece decât atunci, momentul acela de care zici tu… 🙁

0
Reply
Drugwash 31 mai 2014 - 23:39

Da, cred că da. Însă ce bine e cînd e cineva care să te aştepte cu braţele deschise şi cu soarele-n privire… Mă rog, o spun şi eu din auzite.
Hai, curaj că mai e puţin şi se rezolvă. 😉

0
Reply
Loredana 1 iunie 2014 - 07:31

și, de fapt, îmi dau perfect seama, e o iluzie… că pare că ne trebuie doar ceea ce n-avem. și dacă nu ne putem bucura de ceea ce e, nu ne bucurăm nici de ceea ce urmează să fie…
zic și eu.

0
Reply
Drugwash 1 iunie 2014 - 16:20

Păi e logic să ne trebuiască ce n-avem, că de-am avea nu ne-ar mai trebui. Nu…? 🙂
Da, cred că una dintre problemele omului e că de obicei îşi pierde curînd interesul pentru ceva anume odată ce l-a obţinut. Probabil cele mai intense trăiri sînt expectativa dinaintea obţinerii şi o scurtă perioadă după aceea, pînă să se instaleze obişnuinţa. Iar unii oameni au înţeles asta foarte bine şi de foarte devreme în viaţă, de aceea repetă asemenea experienţe ori de cîte ori au ocazia, pentru a trăi la maxim cît mai mult timp.
Alţii sînt complet diferiţi, tratează expectativa cu circumspecţie sau chiar indiferenţă, dar odată obţinut acel ceva se creează o legătură din ce în ce mai puternică şi durabilă. Din păcate, ruperea legăturii creează şi drame la fel de puternice.
Ăştia sîntem, noi, oamenii… aparent asemănători şi totuşi complet diferiţi uneori. Măcar de ne-am putea accepta unii pe alţii aşa cum sîntem, în loc de a încerca mereu să-i schimbăm pe ceilalţi după firea noastră, ei făcînd acelaşi lucru la rîndul lor, fără nici un rezultat.
Dar hai să lăsăm la o parte filozofia vieţii, că tot nu-i dăm de cap şi să ne căutăm acolo adînc, ascuns privirilor, copilul acela care pare că – jucîndu-se de-a v-aţi ascunselea – a rămas uitat într-un şifonier fiindcă nimeni nu vine să-l caute… Hai! 🙂 >:D<

0
liliana 1 iunie 2014 - 17:29

Ah, ce frumos ai scris! Multumesc de citare, a mea poveste era o metafora a vietii traite zilele astea …

0
Reply
Loredana 2 iunie 2014 - 11:08

Mulțumesc și eu. Dacă nu învățăm unii de la alții, ce sens mai are? Păi da, cam totul e o metaforă a ceea ce trăim… măcar… să trăiți bine! :p

0
Reply

Lasă un comentariu