Două cărți (3)

by loredana
0 comment

Zmeie de Hârtie, Romain Gary

Romain Gary e unul dintre autorii mei preferați. Are un stil aparte, ceva irepetabil și intens, o vervă personală unică. Una dintre cărțile lui, Ai toată viața înainte, tipărită sub pseudonimul Emile Ajar, e o bijuterie și Momo e unul dintre personajele simbol din întreaga literatură, așa cred. O port în suflet de mulți ani deja și-o caut din când în când pe raftul din bibliotecă, cât să-mi împrospătez memoria.

Zmeie de hârtie e și ea foarte de iubit. O carte curajoasă despre dragoste, război și mai ales despre idealuri. Dragostea romantică care trece peste timp și spațiu, dragostea înflăcărată și neobosită pentru țară, nevoia de împlinire printr-un destin măreț, spectaculos, bunătatea care rămâne bunătate chiar și după Auschwitz.

”Era un om care nu știa să dispere, iar aceia dintre noi care nu așteptau altă eliberare decât moartea se simțeau umiliți și aproape sfidați de o astfel de tărie sufletească.”

Unchiul Ambroise e imaginea bunătății și a spiritului liber și senin, făcătorul de zmeie de hârtie. Ludo, francez, e tânărul visător care se îndrăgostește și știe că va fi pentru toată viața. Lila, poloneză aristocrată, e frumoasa răsfățată de soartă, care însă trăiește teama că nu va face nimic măreț în viață. Hans e neamțul mândru, care totuși rămâne demn până la capăt. Și toate celelalte personaje sunt fermecător creionate, dând viață unei multitudini de trăiri și emoții.

”Încă mai pot să ratez totul, spunea Lila, sunt destul de tânără pentru asta. Atunci când îmbătrânești, ai din ce în ce mai puține șanse să ratezi totul, pentru că nu mai ai timp și poți trăi liniștit mulțumindu-te cu ceea ce ai ratat deja. Este ceea ce se înțelege prin ”pace sufletească””.

Despre Al doilea Război Mondial s-ar putea scrie cărți fără întrerupere și tot n-ar fi de ajuns pentru a cuprinde tot ce s-a petrecut în anii aceia. Toate ororile prin care oamenii au trecut. E inimaginabil pentru noi toți cei care privim spre un trecut pe care nu l-am trăit. ”Naziștii erau ființe omenești. Iar ceea ce era omenesc în ei era inumanitatea lor!”. Lipsa de umanitate care a condus acest război este, în această carte, pusă în balanță și chiar întrecută de umanitatea care respiră în toate paginile cărții. Umanitate, iubire și speranță. Neînfrângere a spiritului. Rezistență.

”… atunci când ai văzut prea mult negru, albastrul te face să îți pierzi capul.”

Dar dacă iubești cu adevărat pe cineva sau ceva, dă-i tot ceea ce ai și tot ceea ce ești și nu te preocupa de rest…”

***********

Scrisorar, Mihail Șișkin

Ce titlu fermecător pentru o carte. Scrisorar, un cuvânt care nici nu există în dicționar, dar îmi stârnește atât de multă nostalgie. ”Lucrurile cele mai simple te pot face să mori de fericire”.

Saşenka şi Volodia, Scrisorar e o colecție atemporală de scrisori de dragoste între ei doi, ea care poartă nume de băiat, numele fratelui mort prea devreme și el, tânărul romantic și îndrăgostit, soldat în război.

Scrisorile lui sunt descrieri din război, Volodia, care-a plecat pe front sperând să descopere sensul vieții. Și-l descoperă. Pe front află că singura victorie, singurul mare lucru pe care-l poți face e… să rămâi în viață. Scrisorile către Sașa îl țin legat de-o lume frumoasă, departe de durerea și mizeria cruntă a războiului, descrisă dureros de amănunțit. Gândurile lui devin pe parcurs tot mai clare și maturizate, cu o înțelegere tot mai adâncă a ceea ce e important.

Scrisorile ei parcurg ani din viața ei și-a celor apropiați, Sașa care are o viață compusă mai mult din tristețe și amărăciune, decât din bucurie. O viață povestită fără menajamente, despre dureri și moarte, despre un fel de amară resemnare în fața greutăților vieții. Tristețea neîmplinirii și nevoia de împăcare se simt în toate rândurile ei.

”De fapt, văzătorii au inventat orbirea. Pentru orb, asta e situația, el cu asta trăiește, de aici pornește, nu de la ce nu există. Nu suferă după ceva ce nu există. ”

Ei amândoi par că vorbesc mai mult cu sine decât cu celălalt, că aceste scrisori așternute pe hârtii îi fac să se uite la ei, la viața lor, a fiecăruia, încercând să-i cuprindă sensul. Tare multă tandrețe în această carte plină de moarte. Multă senzualitate. Multă nevoie de alinare și de mângâiere. De mult n-am mai îndoit paginile unei cărți, n-am mai făcut atâtea însemnări cu creionul.

„Omul nu poate trăi fără mângâiere și aceasta este mereu insuficientă, și va fi mereu insuficientă, pentru că nevoia de mângâiere este mereu mai mare decât orice mângâiere”.

Nu-i o carte ușoară. Are o caracteristică filozofică destul de pregnantă, moartea e prezentă peste tot, ororile războiului sunt exprimate într-un mod foarte plastic, mi-a fost greu uneori să-i urmez cursul, simțeam ba să o las din mână, ba să dau paginile mai repede, să aflu ce urmează.

Animalul legat la ușa bucătăriei nu știe cât mai are de trăit. Și iată diferența care îl face pe om să fie om: noi suntem singura făptură vie care știe că moartea este implacabilă. De aceea nu trebuie să ne amânăm fericirea pentru viitor, trebuie să fim fericiți acum.”

********

Două cărți (2) – alte două cărți minunate: Toată lumina pe care nu o putem vedea, Anthony Doerr și Grădina de sticlă, Tatiana Țîbuleac

1+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu