Toate viețile pe care nu le-am trăit, Anuradha Roy
E cartea cu care am încheiat un an și-am început un altul. S-a zvârcolit în mine multă neîmpăcare cât timp am citit-o și o vreme după aceea. Am plâns și m-am strâns mai tare în mine însămi adesea pe parcursul ei. Nu știu cum se face că poveștile pe care ajung să le citesc sunt tocmai cele care răscolesc și îmi ating zone sensibile, obligându-mă să privesc drept în față propriile mele dureri și vulnerabilități. Primesc ceea ce am nevoie, pesemne.
E o poveste de viață, despre abandon și restricții sociale, despre copii marcați pentru totdeauna de cele petrecute în copilărie, de vieți irosite sau trăite pe muchia vieții, de hidoșenia războiului și de capacitatea oamenilor de a vedea frumusețe și acolo unde pare a fi doar tristețe și dezamăgire.
Copilul abandonat și durerea lui pentru care nu este posibil vreodată să se găsească scuză sau explicație sau alinare și, în același timp, femeia – mamă care urlă în sine după propria viață și alege să parcurgă drumul vieții ei, rupt de toate celelalte drumuri ale celor apropiați. Am empatizat cu amândoi și am simțit durerile amândurora, poate nu în aceeași măsură, da, dar le-am simțit și înțeles.
Aș fi vrut un final mai încărcat de semnificație, mai amplu, mai puțin grăbit, dar ce-s eu să aștept ca autoarea să fi simțit altfel decât a simțit să scrie? Iau poveștile așa cum sunt, empatizez cu personajele lor, mă regăsesc adesea în diverse situații, le trăiesc intens, încerc să primesc ceea ce mi se dă, să înțeleg, să las să mă atingă chiar dacă nu-i plăcut adesea.
Cartea e de citit, da, o recomand. Are și asocierea cu Maitreyi și Mircea Eliade, ceea ce-i adaugă un farmec aparte, mai ales că Maitreyi și Dragostea nu moare sunt printre cărțile foarte dragi sufletului meu. Are și forță și sensibilitate această carte, are și o tristețe apăsătoare și de toate, ca-n viață.
********
Copiii de pe Volga, Guzel Iahina
Am citit, da, și Zuleiha deschide ochii acum un an și ceva. Chiar dacă știam despre Copiii de pe Volga, am tot amânat momentul citirii ei. Am simțit că am nevoie să rămân o vreme bună doar cu povestea primei cărți, cu impactul ei, înainte de-a trece la o altă poveste a aceleiași autoare.
Acum, în luna ianuarie, am citit-o.
Guzel Iahina scrie greu și dur și tăios și extrem de intens. Simți lucrurile descrise, vezi Volga și măcelurile prin care trec locurile din zonă, simți deznădejdea și forța oamenilor, durerile și zbateriel. Are un fel de-a scrie foarte vizual, ca o pictură complexă în cuvinte.
E o bucată de istorie comprimată puternic în rândurile cărții, un fir de viață șerpuită printre ani, printre dezastre, printre dureri inimaginabile și vieți întregi de căutări. Și printre toate, mai presus de orice, e loialitatea, așa am simțit. O dragoste manifestată printr-un simț al datoriei care pune forță și speranță și ne-oprire în mintea și în sufletul unui om.
E un pasaj din carte la care m-am oprit și care m-a făcut să plâng, prin esența și simplitatea lui, totodată. Mi s-a părut că e rezumat al întregii povești, că totul s-a ghemuit acolo, în fragmentul ăsta:
”Nimeni înafară de Bach nu observa că în timpul acesta degetele ei îi căutau mâna și o strângeam puternic – și nu era o strângere seacă, forțată, ca atunci când se salutau, ci una adevărată, lungă, din toate puterile. Bach strângea și el degetele fetiței, fără a cuteza nici să se uite la ea, ca să n-o sperie. ”
Da, trebuie să citiți cartea, ca să înțelegeți.
Celelalte articole din seria Două cărți sunt aici:
Două cărți (3) – Zmeie de Hârtie, Romain Gary și Scrisorar, Mihail Șișkin
Două cărți (2) – Toată lumina pe care nu o putem vedea, Anthony Doerr și Grădina de sticlă, Tatiana Țîbuleac
Două cărți (1) – Să nu râzi, de Raluca Feher și Fetița pe care-au lăsat-o în urmă, Roxanne Veletzos