Alegerea, Dr Edith Eva Eger
„Nu putem alege să spulberăm întunericul, dar putem alege să întețim lumina.”
M-a copleșit citatul acesta. Mă tot întorc la el și aș vrea să-l țin aproape, să-mi fie scut de fiecare dată când am senzația că întunericul e prea dens în jur. Pentru că simt că e toată esența vieții acolo.
Așa de ușor ne lăsăm copleșiți de întuneric. Îmi reproșez adesea asta. Că nu reușesc mereu mai mult să apreciez lumina. Că mă sperie întunericul și las fricile să-mi împiedice pașii. Că ajung să cred uneori că întunericul e o stare firească.
Alegere nu-i încă o carte despre evrei și Holocaust. E mai mult despre supraviețuirea după ororile trăite în lagăr. E despre re-construcția ca om. Fizic și psihic. Despre luptă crâncenă pentru găsirea sensului în viață. Pentru împăcare, echilibru. Pentru bine, după prea mult rău.
”Când ne vindecăm, acceptăm eurile noastre reale și posibile.”
Am citit-o cu un creion în mână și, la un moment dat, doar am îndoit colțurile paginilor. E una dintre cărțile cele mai abrutizate în felul acesta de mine. Pagină după pagină. Tremur în suflet iar și iar. Strângere de inimă. Goluri în stomac. Lacrimi, multe lacrimi. Apăsare, amărăciune. Și speranță și încredere și gând de – hai, că poți, ai cu ce, ai de ce, uite la femeia aceasta ce-a făcut cu viața ei!
Alegerea. Grea și copleșitoare carte. Și dătătoare de încredere și de speranță. Nu sunt multe cuvinte pentru a descrie potrivit parcursul, povestea reală a autoarei. Doar respect și admirație infinită.
”Libertatea constă în acceptarea a ceea ce s-a întâmplat.”
********
Poate ar fi bine să discuți cu cineva, Lori Gottlieb
O altă carte pe care-am citit-o de parcă mă uitam în oglindă, surprinsă că ceva ce cunosc atât de intim, frământă și pe altcineva. Ohh, da, cărțile astea care-mi ajung în mână și în suflet, poate că au fix rostul ăsta, să mi-arate că sunt mică și totuși, nu singură, că ceea ce trăiesc, simt, nu reușesc să înțeleg, să vindec, preocupă pe atât de mulți alții, că suntem o lume întreagă de oameni cu sufletele pline de întrebări, cu drumuri parcă bătute la nesfârșit.
”Ești propriul tău temnicer.”
Da, cred că așa suntem. Că dușmanul nostru cel mai aprig e chiar mintea noastră. Îi dăm voie – aici e lupta, cred! – să ne facă să credem că temerile noastre sunt imposibil de depășit, să ne scăldăm în ele, alimentându-le.
”Ne temem să nu fim răniți. Ne e teamă de eșec și ne e teamă de succes. Ne e teamă să ascultăm ce ne spune inima. Ne e teamă să fim nefericiți și ne e teamă să fim fericiți. Ne e teamă de schimbare și ne e teamă că nu ne putem schimba. Ne e teamă să fim responsabili pentru propriile vieți. ”
Da, cunosc toate fricile acestea. Și e tare bine când o carte – un autor spune lucrurile așa, într-un mod omenesc, palpabil, pe înțeles, făcându-te să exclami adesea – aha, aha, aha! – și să simți, să crezi, să vezi, că drumurile sunt asemănătoare, că nu trăiești ceva fantasmagoric, ceva nemaivăzut. Deh, doar niște oameni suntem cu toții.
”Există o cale de ieșire – atâta timp cât suntem dispuși să o vedem. ”
Lori Gottlieb e un psihoterapeut care alege să arate și partea vulnerabilă a vieții ei, cea în care și ea e om, mamă, femeie care suferă, pacient al unui alt psihoterapeut. Are fricile și zbaterile ei și-n același timp, e alături de alți oameni, cu forță și vulnerabilitate, sprijin în luptele lor. Modul în care scrie cartea e formidabil tocmai pentru că e un stil accesibil, prietenos chiar dacă spune lucruri răscolitoare, apropiat, cu bunătate și compasiune multă. Cartea asta scutură și mângâie în același timp. Și tare bine e.
Și, ahh, ce femeie frumoasă e autoarea!
Celelalte articole din seria Două cărți sunt aici:
Două cărți (4) – Toate viețile pe care nu le-am trăit, Anuradha Roy și Copiii de pe Volga, Guzel Iahina
Două cărți (3) – Zmeie de Hârtie, Romain Gary și Scrisorar, Mihail Șișkin
Două cărți (2) – Toată lumina pe care nu o putem vedea, Anthony Doerr și Grădina de sticlă, Tatiana Țîbuleac
Două cărți (1) – Să nu râzi, de Raluca Feher și Fetița pe care-au lăsat-o în urmă, Roxanne Veletzos