Să nu râzi, de Raluca Feher
N-ai cum să râzi. Mai ales dacă ești așa, cel puțin de o generație cu mine și ai prins măcar un pic din vechiul regim, n-ai cum să râzi. N-ai cum. Te cutremură, te dă peste cap, îți face stomacul ghem și te aruncă undeva departe în trecut, în zile în care te trezeai cu noaptea în cap ca să stai la coadă la lapte sau la pâine și totul era la rație și părea că vânzătoarele de la alimentară sunt niște dumnezei pe lumea aceasta. Așa-mi părea, da.
M-a durut cartea, sigur. Pentru că e despre o lume a relațiilor nefuncționale pe care o cunosc, mi-e întipărită în suflet și-n minte ca niște tatuaje extrem de brutale, făcute cu sârmă ghimpată tocmai atunci, în anii copilăriei, când totul își pune amprenta într-un mod drastic asupra noastră, a fiecăruia. Despre oameni și dezumanizarea la care lipsurile și închiderea au dus, despre familii ciuntite emoțional, învinse de propriile handicapuri emoționale, despre neîmpliniri transformate în cruci purtate ca niște trofee de către victimele sistemului și ale propriilor lașități.
Și ți se pare că tu ești altfel, că ești altă generație, că trăiești în altă lume, că ai rupt firul… și da, o fi așa într-o anumită măsură, dar cari cu tine poverile trecutului, rănile nevindecate, durerile, ești purtător ale nefericirilor transmise din generație în generație, imposibil de anulat.
*******
Fetița pe care-au lăsat-o în urmă, Roxanne Veletzos
Aproape că n-am cuvinte pentru a descrie această carte. Am citit-o plângând în două nopți, că n-am putut să o las din mână. În pat, cu pitica mea lipită de mine, alăptând-o, la lumina lanternei telefonului, am citit-o cu sufletul îndurerat. E tot așa, despre noi, dar despre noi toți, oamenii din țara asta, despre ceea ce comunismul a putut să facă unui popor, într-un mod greu și de imaginat.
Imaginea fetiței de 3, 4 ani abandonată în scara unui bloc din București de către părinții evrei fugăriți, încercând să-i salveze astfel viața, e cutremurătoare. Ca întreaga carte, de altfel, tot parcursul ei te ține strâns, făcându-te să speri că poate, poate, n-o fi fost chiar atât de crunt. Dar a fost, că e o poveste bazată pe viața mamei autoarei.
Cartea asta m-a făcut ghem de neputință și cu strângere de inimă m-am simțit extrem de ușurată că nu trăiesc în vremuri de război, că lumea în care sunt e una pașnică și confortabilă, că am casă caldă și masă plină, că nu sufăr nici de frig și nici de foame, că ai mei dragi sunt bine, sănătoși și, mai ales, liberi… liberi să fie, să plece, să vină, să dorească, să spere, să viseze, să încerce. Suntem liberi într-un mod pe care nici nu știm să ni-l asumăm, cred.
Citiți-le. Sunt două cărți care zgândăresc puternic umanitatea din noi. Așa cred, așa simt.
