Drumeţie – Vârful Mogoşa, Maramureş

Am stat câteva zile deoparte de blog pentru că am simţit nevoia de un pic de tăcere dar azi am pornit iar pe drumuri de drumeţie şi a fost totul o aventură aşa că nu pot să nu scriu nimic despre ziua asta.

Am urcat azi pe Vârful Mogoşa, la 1246 m altitudine, pe un traseu care e, de fapt, o pârtie de ski de 2200 m, cu înclinaţie mare, de 33%, pentru avansaţi. A fost un traseu greu, nu datorită lungimii ci pentru că urcuşul abrupt ne-a obosit rău şi puştiul era iritat şi smiorcăit şi a trebuit dus şi în braţe, am făcut extrem de multe opriri şi ne-a luat mult timp să ajungem sus dar a meritat. Priveliştea care ţi se deschide acolo în faţa ochilor – Munţii Gutâi în prim plan, Baia Mare şi satele limitrofe într-o parte – te face să uiţi de oboseală şi de toate celelalte neajunsuri. E incredibil modul în care problemele şi grijile rămân la baza muntelui.

” Ziua strălucea ca un diamant negravat. Cu cât urcam, cu atât simţeam că mi se înalţă şi sufletul, se purifică. Simţeam iarăşi ce efect au asupra sufletului puritatea aerului, uşurinţa respiraţiei, infinitul orizontului. De parcă sufletul ar fi o sălbăticiune, cu plămâni şi nări, care are nevoie de mult oxigen şi se sufocă de praf şi de prea multe respiraţii.” Citisem aseară rândurile astea ale lui Kazantzakis, în Zorba, cartea care mă cucereşte cu fiecare pagină citită şi de care tare mă bucur că m-am apucat, îmi rămăsese în minte, îmi plăcuse mult şi azi, urcând şi gâfâind, mă gândeam la cuvintele astea şi mă simţeam ca făcând parte dintr-o poveste.

Noi am pornit de la Lacul Bodi unde se află şi Cabana Mogoşa, la 18 km de Baia Mare, am urcat direct pe pârtia Mogoşa, la marginea pădurii, când la umbră când în plin soare, am trecut pe lângă Şuior – cota 1000, o parte a complexului turistic Şuior, un restaurant, câteva cabane şi o terasă de luat masa direct pe lac, un loc care mie îmi place pentru că e făcut în stil maramureşan, o îmbinare frumoasă între lemn şi apă… ultima parte a urcuşului, pârtia Moski, a fost cea mai grea, abruptă, fără umbră, tare extenuantă. Eram obosiţi, ne speriau şi norii întunecaţi care se strângeau deasupra noastră, ne făceam griji pentru coborâre – ştiam că puştiul e extenuat şi nu mai rezistă la coborâre şi speram să coborâm cu telescaunul dar nu ştiam dacă se va putea sau nu. Drumul ne-a fost plin, plin de şopârle care foşneau prin iarbă, rapide şi în ton cu frunzele.

Ajunşi sus, oboseala a trecut şi priveliştea ne-a îmbătat. Tare mai e frumos să simţi că efortul pe care l-ai făcut a fost motivat, că ceea ce simţi atunci când eşti sus e la fel cu ceea ce priveşti. Cumva nesfârşit. Frumos, pur şi simplu, frumos. Am coborât cu telescaunul, puştiul a fost mai încântat de asta decât de toată aventura în sine, apoi, jos, prin pădure, la marginea lacului, în drum spre un izvor, ne-a tăiat calea un şarpe. (v-am mai spus vreodată că mi-e extrem de teamă de şerpi? că uneori am coşmaruri cu şerpi şi mă îngrozeşte şi gândul la ei? nu ştiu de ce, nu ştiu cum ar trece dar…) Şarpele de azi – de fapt, cred că e prima oară când văd un şarpe la un metru distanţă de mine (nu pun la socoteală faptul că atunci când aveam patru ani un şarpe a trecut printre picioarele mele pentru că de asta nu îmi aduc aminte, doar îmi povestesc alţii) – avea vreo jumătate de metru şi era, cumva, fascinant. Era lucios, negru albăstrui cu cap galben, se deplasa unduindu-se, parcă plutind, uşor, în tăcere, fără nici un fel de zgomot. Nu ştiu ce tip era, se zice că sunt vipere în zonă dar, pentru că nu ştiu cum arată viperele habar nu am dacă era una sau nu, pentru mine nici nu prea conta, pericolul mi se părea acelaşi, dat doar de ideea de şarpe. Nu am făcut poze, am apucat doar să îl privesc, cu un amestec de teamă şi fascinaţie.

De abia coborâsem că a început o ploaie torenţială, de sfârşit de lume, cu fulgere şi tunete, cu oameni alergând ca furnicile în toate părţile căutând adăpost. Pentru noi a fost semnul că am făcut toate la timp, că am evitat nişte situaţii imprevizibile cărora ne-ar fi fost greu să le facem faţă, mai ales cu un puşti obosit ca ataşament.
Oricum, per total, a fost o zi interesantă, o adevărată aventură. Pozele frumoase ne stau mărturie.