Ce ar fi lumea fără artă? Fără frumosul pe care artiștii ni-l fac cadou în atât de variate și diferite moduri?!
Ileana Horoba-Danci.
Ileana e artist. Lucrează cel mai mult în ceramică – modul de exprimare cel mai aproape de sufletul ei, pământul care în mâinile ei prinde viață, e un proces fascinant, spune Ileana. Lucrările ei din porțelan sunt unice, spectaculoase, fiecare cu propria poveste. Dar și lemnul, pielea sau pânza, se transformă în mâinile ei. Încântați-vă privirile și sufletele, cu creațiile ei, le vedeți aici.
O știu pe Ileana deja de ceva ani. Dacă ar fi să spun ceva pe scurt despre ea, aș zice că e unul dintre foarte puținii oameni extrem de autentici și asumați pe care-i cunosc.
În comunitatea din Baia Mare, Ileana e o femeie – locomotivă care pune în mișcare o întreagă comunitate de artiști. De 12 ani deja organizează târguri, de Crăciun, de mărțișor, la diferite evenimente, ca o alternativă autentică și de calitate la invazia de superficialitate, plastic și chinezării care ne sufocă. Ileana e (și) biciclistă, e voluntar la Skirtbike Baia Mare (dar și la Maramureș Balloon Fiesta) și în tot ceea ce face, în felul de a fi și de a trăi, militează pentru viață curată, sănătoasă, pentru o lume mai bună. În proiectele în care Ileana se implică, aduce plus valoare și esență. Împreună cu soțul ei, Ionuț, au creat (și) o altă poveste, FAIN, un brand de produse cosmetice naturale unde, la fiecare produs, respectul pentru sănătate se îmbină fermecător cu respectul pentru tradiții.
Ce ne spune Ileana, despre ea, despre a fi femeie, despre așteptări și speranțe.
Pot spune despre mine că sunt un adult fericit și împlinit pentru că am avut o copilărie de basm. Am crescut într-o familie minunată alături de părinţi şi cei patru fraţi. Două fete şi doi băieţi.
Când spun copilărie de basm nu mă refer la faptul că nu mi-a lipsit nimic ci la faptul că tot ce a lipsit a fost compensat pe deplin cu bucuria de-a cutreiera dealuri şi păduri, de-a sta în preajma animalelor, de-a fi aproape de natură. Cred şi astăzi că acest gen de copilărie are toate şansele de-a zidi un adult cu spirit liber şi dornic de-a face bine societăţii în care trăieşte.
Primul contact real cu mine însămi a avut loc într-un moment greu în care m-am rupt de toţi ai mei şi-am plecat la liceu. Nu aveam 15 ani împliniţi şi, deşi mi-am dorit foarte mult acest drum, contactul direct cu noua mea realitate m-a făcut să înteleg că sunt pe cont propriu, că viaţa mea aşa cum mi-o doresc depinde în cea mai mare măsură de mine. Atât liceul cât şi următoatele studii au fost pentru mine o continuă descoperire a lumii şi a propriului univers fără să mă preocupe felul în care sunt percepută de cei din jurul meu. Sunt o fire realistă şi înţeleg de multă vreme că nu putem fi plăcuţi tuturor, motiv pentru care n-am avut niciodată astfel de preocupări.
Fiecare dintre noi îi percepem pe ceilalţi cel mai probabil prin prisma propriilor noastre lipsuri şi goluri. Ceea ce e bun pentru mine poate fi pe dos pentru ceilalți. Ideal ar fi să fim percepuţi fix aşa cum suntem şi mai ales acceptaţi cu bune şi cu rele.
Privind în oglinda sufletului, care sunt pentru tine slăbiciunile și binecuvântările de a fi femeie? Care simți că sunt SENSUL și ESENȚA ta de femeie, ce dă cu adevărat sens vieții tale și care e esența a ceea ce ești ca femeie?
Nu m-am gândit nicicând că ar exista slăbiciuni specifice femeilor.
Cred că există doar societăţi care fac diferenţe între femei şi bărbaţi, slăbiciuni şi binecuvântări existând de ambele părti. Ceea ce-mi dă sens este tocmai drumul pentru care am venit. Am primit un talent şi singura mea grija este să-mi ofer condiţiile necesare creaţiei.
Atâta timp cât creaţia mea bucură, sensul şi esenţa mea sunt depline.
Ce fel de bagaj – moștenire ți s-a dat de la femeile din familia ta, mama, bunica, străbunica, stră-străbunica ta și ce anume crezi că ai de prețuit și de dus mai departe și ce anume ai de schimbat și vindecat?
Cred tot mai mult că primim bagajul de care avem nevoie pentru devenirea noastră.
Nu de puţine ori am fost supărată că am primit de la unii dintre membrii familiei mele ceea ce credeam eu că au mai rău. Au trecut nişte ani şi încep să înţeleg rostul fiecărui lucru. Şi toate sunt daruri. De noi depinde ce facem cu ele, ce şi cât schimbăm, ce şi cât vindecăm.
Mi-o amintesc ca prin vis pe singura străbunică pe care am avut norocul să o cunosc. Nu aveam cinci ani împliniţi când a plecat, de aceea amintirea ei îmi e destul de neclară şi mi-ar fi greu să-mi dau seama cât şi ce am primit de la ea. Nici cu bunicile n-am avut mai mult noroc. Pe cea din partea tatălui mi-o amintesc şi cred că de la ea am moştenit un spirit exagerat al dreptăţii care nu mi-e foarte util. Aici încerc să vindec.
Bunica din partea mamei a fost o mare iubitoare de natură şi de Maramureş. Asta ştiu sigur că am de la ea. De la mama am moştenit talentul şi m-as fi bucurat să moştenesc și calmul şi înţelepciunea ei. Nu a fost să fie :-).
Cred totuşi că ceea ce sunt astăzi e un amalgam din toate aceste femei extraordinare care în felul lor mi-au marcat traseul. Multe sunt de vindecat şi vindecarea nu vine pur şi simplu. Conştientizarea e un prim şi foarte important pas.
A fost un moment anume în care ai simțit că viața ta înseamnă mai mult decât propria existență sau un proces lent prin care ai trecut? Care îți sunt provocările ieșirii din zona de confort?
Fiecare nevoie pe care o identific în jurul meu este o provocare ce mă scoate din zona de confort. Şi asta pentru simplul motiv că ştiu foarte bine că a identifica o nevoie nu ajută nimănui dacă nu caut şi nu găsesc soluţii. Şi-n astfel de situaţii, fac tot ce pot pentru a ajuta.
Viața nu e doar zbor și bucurie. Cum îți trăiești furtunile și atunci când simți că nu mai poți, cum faci să mai poți un pic?
Din păcate, deşi ştiu multe lucruri la nivel de teorie, încă n-am găsit o reţetă care să funcţioneze atunci când e furtună. Prin urmare, încă trăiesc tot ce vine cu foarte mult patos, sufăr şi mă supăr. Aş vrea să vindec asta şi să devin mai înţeleaptă însă, cel mai probabil, mai e ceva drum până acolo.
Şi totuşi de fiecare dată când simt că nu mai pot, de undeva din interior apare o voce care-mi spune că mai pot puţin. E vocea care mă ajută să mă ridic şi să intru în atelier. Atelierul este pentru mine cel mai bun psihoterapeut.
Povestește-ne despre ceea ce simți că poți să dai înapoi lumii, comunității în care trăiești, ce înseamnă pentru tine voluntariat și ce te bucură să faci ca lumea să fie un loc mai bun?!
Fiecare om are rostul lui. Cred că toti alcătuim un întreg şi fiecare în parte e rotiţa care face angrenajul să funcţioneze.
În drumul nostru e imposibil să nu ne intersectăm cu nevoi despre care am putea crede că nu ne privesc. Ce cred eu este că nimic nu apare în calea noastră fără să ne privească măcar puţin.
De aceea pentru mine voluntariat înseamnă a fi parte responsabilă din întreg.
Vrem o lume mai bună, trebuie să începem cu noi. Dar să nu uităm nici lumea, universul, comunitatea în care trăim. O rotiţă bună nu poate funcţiona într-un angrenaj defect, iar o rotiţă defectă poate compromite întregul angrenaj. Prin urmare, suntem legaţi unii de ceilalţi. Cu cât mai mulţi dintre noi vom înţeleg asta, cu atât ne vom implica şi schimbarea nu va întârzia să apară.
Nu-mi pun niciodată problema nici ce dau, nici cât dau. Dau atât cât simt că e nevoie în funcţie de situaţie.
Mulțumesc mult, Ileana.