Uneori mi-e incredibil de greu să fiu printre oameni. Oameni apropiați, oameni cunoscuți, cu care-ar trebui să socializez, să vorbesc, să fiu… se coboară în mine, nu știu de ce, nu știu de unde, o stare de tristețe absurdă, copleșitoare și tot ce pot să fac, tot ce simt să fac, e să închid toate ușile sufletului, să mă afund într-o stare de tăcere totală și să parcurg singură drumul întunecat al căutării luminiței de la capătul tunelului sufletesc. Și atunci, merg printre oameni fără să mă intersectez cu ei, fără să ni se întretaie drumurile și toți oameni de lângă mine mi-s, dintr-o dată, străini, îndepărtați și, cumva, potrivnici. Mă uit la ei dar privirile mele nu-i cuprind, îi aud dar nu-i înțeleg. Și tac. Pe dinafară, doar. În mine, dimpotrivă, se duc lupte. Gândurile se zbat să se așeze, sufletul se chinuie să se împace. E un haos total și am nevoie de distanță, din toate punctele de vedere, pentru a mă calma, pentru a liniști zbuciumul crunt al sufletului, pentru a regăsi un echilibru și-o tărie de a continua. Să fiu. Om printre oameni.
E o stare cel puțin ciudată și mi-e teamă de ea. Și-n același timp, mi-o doresc. Ca un drog care-mi face rău dar mi-e necesar. Și ascunderea asta-n sine mă îndepărtează de oameni dar sentimentul izolării mi-e și apăsare și, uite așa, fug de oameni și asta mă face să sufăr și apropierea lor mi-e chin și nu știu cum mi-e mai bine. Dar e cert, nevoia asta de-a fi eu, cu mine doar, e clară, dureroasă și apăsătoare și nu știu dacă-mi face mai mult bine decât rău.
Milano. Un oraș al aparențelor sclipitoare, al modei opulente și, totuși, un oraș cenușiu, prin definiție. Din toată Italia, Italia cea frumoasă, orașul ăsta mi-e apăsător și străzile lui îmi rămân străine pentru că, nu știu de ce, am inima închisă în fața lui. Și sunt doar eu cu mine într-o lume mare, rece și neprimitoare. Și vreau acasă. Și gândurile mele se îndreaptă toate, eliberator, spre Puștiul de care mi-e dor.
0
Articol anterior
13 comments
pentru ca mamica din tine cugeta mult si face toate bine pentru puiul ei mic ce creste in fiecare zi mai mare! nominalizare de la mine: http://ch3815h.wordpress.com/2013/03/26/5993/
cugetă mult. da. face toate bine. nici pe departe. puiul crește. da.
🙂
Gînduri adînci, pulsînde, cenuşii,
Luptîndu-se cu umbra lui „a fi”…
E-n tine definiţia lui „eu”
Şi-o vei găsi, în inimă, mereu.
umbra lui a fi nu-mi dă deloc pace, fir-ar, ceva din mine mereu se împiedică de ziduri nevăzute…
Nu există ziduri înalte pînă la cer. Iar tu ştii a zbura… 😉
nu crezi că e doar o amăgire, de fapt?
Unii îi spun „speranţă”, „imbold”… Chestiuni de semantică 😉
..fracturile interioare…dacă se vindecă vreodată…măcar în parte!
desigur, ai spus, în două cuvinte, ceea ce mie nu mi-a ieșit într-o tot postul… fracturile interioare. sunt acolo, e clar, și-mi schingiuiesc inima, la propriu, de multe ori. nu, nu se vindecă niciodată. 🙁
Daca as ajunge la Milano as dormi langa stadionul San Siro..Asta imi doresc de la viata.
O fi soare…. da’ nu-l vad eu!
Dar oricum nu contează, nu?
Eu te inteleg perfect…Insa cred ca e pacat sa ii indepartam pe cei dragi de noi. Pentru ca din pacate, cam asta facem…