Iris. Ultima toamnă.

E ora şase dimineaţa, sunt în trenul ce mă duce spre casă, după concertul Iris. Ultimul concert Iris.
A fost un concert trist. A fost, pentru mine, de parcă am participat la judecarea, condamnarea şi executarea în faţa unui pluton format din mii de oameni a unei formaţii care, ani de zile, a creat piese care mi-au mângâiat, mi-au alinat şi mi-au umplut sufletul de trăire. Şi am trăit concertul ăsta exact aşa, ca un condamnat ce ştie că îşi trăieşte ultimele clipe. Sufocat de durere şi amărăciune pentru ceea ce urmează, incapabil să simtă vreo bucurie pentru clipa prezentă, care încă este.
Lacrimile care curgeau pe obraji mi-erau singura dovadă a faptului că trăiam cu tot sufletul fiecare clipă a acelei ultime ore în compania formaţiei Iris. Altfel, nu mă simţeam capabilă să schiţez nici un gest, mă chinuiam să fredonez piesele atât de bine cunoscute dar simţeam că mă pierd printre cuvinte, nu puteam să aplaud, să ovaţionez sau să mă bucur. Să mă bucur, de ce? Simţeam cum mi se scurge viaţa prin vene, mă uitam la ei, când la Cristi, când la ceilalţi membri ai formaţiei, îi simţeam tensionaţi, îngreunaţi de sarcina asta apăsătoare, de a cânta pentru a respecta un contract, şi prin minte îmi trecea aceeaşi singură întrebare – de ce. de ce, dacă sunteţi atât de UN ÎNTREG, de ce vă frângeţi acum? Ce e atât de puternic încât să arunce, să distrugă cei peste 30 de ani de muncă, de implicare, de viaţă trăită prin muzică, împreună?
Despărţirea asta a lui Minculescu de Iris mi se pare, oricât aş întoarce-o pe toate părţile, doar o glumă extrem de proastă pe care viaţa mi-o serveşte – mie şi altor mii de fani – cu nonşalanţă. Nu pot să o înţeleg, nu pot să o accept.
Aş fi înţeles şi acceptat dacă motivul ar fi fost unul de sănătate. Să recunoşti că eşti învins, o spun chiar ei, e un act de curaj. Mi-aş fi scos pălăria în faţa lor şi i-aş fi iubit în continuare pentru tot ce mi-au oferit. Aş fi înţeles dacă ar fi simţit că muzica e de-acum un drum închis şi aş fi acceptat o astfel de hotărâre ca pe un drept ce nu poate fi refuzat nimănui. Aş fi înţeles multe şi sufletul meu ar fi rămas loial acestei iubiri pe care o credeam, cândva, pentru totdeauna.
Dar nu, nu pot să înţeleg, nu pot să accept explicaţii ca – banii nu au mai fost de ajuns, depravarea morală a societăţii e motivul despărţirii – şi, mai mult de atât, nu pot să percep un drum muzical al lui Cristi Minculescu fără Iris, aşa cum el însuşi a declarat că va urma, şi un drum Iris fără Cristi Minculescu. E ca şi cum un trunchi ar continua să functioneze fără inimă. Din punctul meu de vedere care, ştiu şi recunosc, e extrem de subiectiv şi poate fi unul greşit (dar pe care mi-l asum), Iris a murit în seara trecută. Şi nimic din ceea ce ar putea urma (se vehiculează mult faptul că Minculescu s-ar putea răzgândi şi ştiu că în lumea în care trăim orice e posibil dar, pentru mine, n-ar fi decât o dezamăgire în plus o astfel de decizie) nu are cum să mai schimbe asta.
Florile de Iris, din suflet, au de-acum codiţele sângerânde. Iris eterna, Iris maestra e, de-acum, doar un vis pierdut.