A mai trecut o săptămână. La un moment dat, șirul zilelor se pierde. Azi e o zi cu soare călduț, printre bulgării de stres se mai strecoară și raze de bucurie, mâine e mai rece, chiar dă cerul cu niște fulgi de zăpadă peste copacii înmuguriți, mai trece o zi și încă una, nu știm dacă-i joi sau sâmbătă, dacă e zi de lucru sau de relaxare, totul curge într-un alt mod acum.
După aproape 15 ani de când îmi doresc să vizitez Rusia, acum am viza în pașaport. Aha, o să stea frumos acolo și-o să expire nefolosită. Luna aceasta, undeva pe la mijloc, trebuia să pornim spre Moscova și-apoi și mai departe, la un festival de baloane cu aer cald. Mi se strânge un pic inima, dar da, știu că Rusia rămâne acolo și pentru altă ocazie în care s-o descopăr eu.
N-am mai rezistat, alaltăieri am gătit paste cu dovlecei. Îi plac domnișoarei, sunt și de post pentru Peter, eu am făcut-o lată, sigur, trecem peste. Fac pâine destul de des, cam de 2 ori pe săptămână, problema e că jumătate o mâncăm când încă e caldă, deci nu prea-i sustenabilă treaba asta. Mai bine-am avea în casă niște pâine veche și uscată, am consuma mai puțin.
Puștiul meu, după zece ani de păr lung, dar lung, până la umeri, o coamă bogată de păr, s-a lăsat tuns cu mașina de tuns, până la 1 cm de fir de păr. Eu am plâns, el nu. Îi e mai bine așa, oricum e la izolare, fără posibilitatea de-a ajunge la o frizerie. La fel se întâmplă și cu barba lui Peter care a rămas acum pe mâna mea, pardon pe foarfeca mea total nepricepută în ale tunsului. Să ne-ajute Dumnezeu să facem față fără prea multe răni. Fizică, că de-alea emoționale, zău că suntem cam neîntregi la faza asta.
N-am ieșit din casă de 18 zile. Din curte, da. Parcă m-am și obișnuit. Azi, când Peter a mers să ia ceva din mașina din fața porții, am zis – hai să merg și eu. Și asta am făcut. Am pășit în fața porții deschise și m-am uitat în jur, în dreapta și în stânga, pe strada pe care a trecut fix un om pe o bicicletă și gândul care mi-a trecut prin cap a fost – ei, uite că mai există viață și dincolo de poartă. Chiar așa, ce-o să fim cum o să fim, după atâta stat în bârlog?
Mă întreabă multă lume ce-o să facem cu festivalul de baloane, Maramureș Balloon Fiesta, programat ca în fiecare an pentru primul weekend din octombrie. Păi, încă nu știm și cred că e și firesc să nu poți lua niște decizii clare în acest moment. Da, sigur, sperăm să-l putem ține, dar asta numai în condiții ok de siguranță pentru toți, piloți, echipe, vizitatori. Vom vedea, pas cu pas. Deocamdată ne bucurăm de interesul mare, de bucuria pe care o putem oferi celor care ne sunt alături pe pagina de facebook unde încercăm să ținem aprinsă flacăra entuziasmului și a bucuriei și postăm imagini de frumos și de drag.
Despre fericirea pe care am avut-o și ne-a luat-o virusul ăsta… ei na. Am fost așa cum am putut să fim, o să fim așa cum vom putea, n-o să dea fericirea buluc peste noi când deschidem ușa și ieșim din casă, nici n-am pierdut iremediabil ceva. Da, cred că ne vom schimba, în multe feluri, cred că e și o parte bună, că din criză iese progres, dar nici să ne facem niște iluzii de-alea cât casa, nu văd rostul.
Săptămâna asta, de miercurea trecută încoace, am avut o zi, cred că sâmbătă, cu o stare de apăsare destul de grea, aproape panică, n-am putut să-mi scot din cap scenarii urâte, m-au urmărit în fiecare clipă de zi și noapte. Dar mintea mea e setată – nu știu cum, că mă știu destul de înclinată spre afundare în întuneric – să caute soluții, să creeze posibile scenarii care să o liniștească, ca un fel de pregătire de colac psihic de salvare pentru orice scenariu posibil. Da, mă afund rău și de-acolo, la un moment dat, mă ridic. Singură, că așa m-am învățat, cred.
Știu și văd clar că ceea ce funcționează e să-i dăm minții de lucru, să nu o lăsăm să zburde pe plaiuri întunecate. Să facem lucruri și atunci când n-avem chef decât să stăm cu plapuma peste cap. Să ne forțăm să facem ceva, pas cu pas, să ieșim de acolo. La fel, funcționează foarte bine efortul fizic, parcă nimic nu calmează mai bine o minte rătăcită, decât munca fizică. Așa că da, mă bucur că am reușit să fac niște straturi în grădină, să pun niște semințe de legume și de ceva flori, sper să și iasă ceva din asta, că nu-s mare specialist, doar mă joc de-a grădinăritul.
Ce-mi lipsește mult în perioada asta? Poate că… să visez. Nu știu exact la ce anume, dar parcă am încetat să mai visez. Devin tot mai pragmatică și nu cred că-mi place de mine așa. Nu mai visez așa cum o făceam, așa mor dorințele, oare?
Mi-e dor să merg cu bicicleta. Să parcurg niște bulevarde din oraș, să depășesc ușor coloanele de mașini de la semafoare, să fie soare blând și vânt plăcut și să simt bucuria aceea de a fi pe bicicletă. Îmi lipsește asta, da.
Ce aș vrea? Să mă bucur, sincer, curat, frumos, chiar și-n aceste condiții sau mai ales în aceste condiții. Și să visez, să fac planuri, să nu acumulez așa mult stres, să las să curgă prin venele mele entuziasm și dorință de-a face… orice, dar de-a face. Singurul mod în care simt că viața se scurge cu sens, e atunci când fac ceva, când pun cărămidă la ceva, când ajut cu ceva.
Așa că mai strângem niște bani pentru materiale în spitale, aici e campania, împreună cu Asociația Zi de Bine, facem și pe plan local ce putem, mă bucur mult că ne mobilizăm ONG-urile împreună, că acum e momentul mai mult ca oricând să fim uniți. Vă zic curând despre asta.
Așadar, bilanț de 1 aprilie 2020, România, #covid19, 2460 persoane confirmate pozitiv, 252 persoane vindecate, 85 decedate.
Aveți grijă de voi, stați sănătoși.
