M-a întrebat cineva zilele trecute – ce ți-a plăcut cel mai mult până acum din tot ce ați trăit pe #drumulvostru?!
M-am gândit.
Mi-au trecut prin minte multe. Și magia primelor nopți în dubă și tatuajul pe care mi l-am făcut în Turcia și oamenii străini care ne-au primit cu bunătate în casele lor în Iran și zilele total rupte de realitate petrecute în Pakistan și apoi Himalaya cu drumurile spectaculoase și priveliștile acelea cu care și Dumnezeu trebuie că își bucură sufletul și atâtea alte momente pe care le-am trăit.
Dar din toate, ziua în care l-am întâlnit pe HH Dalai Lama e momentul pe care-l simt cel mai special din tot drumul acesta de aproape nouă luni de până acum.
E ceva mic și imens în același timp, ceva de purtat #forever într-o cutiuță prețioasă din suflet.
Imediat după ce-am intrat în India, în august, am luat-o spre nord, prima destinație fiind Dharamshala, din două motive.
Unul, că simțeam deja locul acela ca fiind ceva special, dragostea lui Lucian pentru zona aceea și postările lui m-au fascinat mulți ani. Și, deși simțeam toată energia aceea fantastică pe care un om o transmite atunci când vorbește despre ceva ce iubește… nu credeam, nu speram, nu plănuiam, nu visam să ajung vreodată în acel loc. Și iată-mă tocmai pe drumul acela…
Al doilea motiv era pur practic, decisesem să explorăm nordul vestic al Indiei, zona munților Himalaya, la începutul aventurii noastre în India când temperaturile în munți sunt ok, dar insuportabile spre sudul Indiei.
La Dharamshala sufletul meu a cântat de bucurie.
Am simțit o mare binecuvântare acolo. Energia locului, oamenii, aerul tibetan, turiștii, totul a contribuit la starea mea de bine. M-am simțit mai în largul meu, mai puțin asaltată fizic și emoțional de mulțimi de oameni curioși, mai ușor pierzându-mă printre toți ceilalți turiști sau localnici.
Aflasem că HH Dalai Lama nu e la Dharamshala, acest mic oraș – capitală neoficială a tibetanilor exilați și reședința celui de-al 14-lea Dalai Lama. Era plecat în turneu în Ladakh, zona unde urma și noi să mergem. Am încercat atunci să nu trăiesc o dezamăgire, să-mi spun că aceea e realitatea care mi s-a dat și mi-a fost destul de ok.
S-a nimerit să petrecem în zona Ladakh vreo patru săptămâni și mi-am dat seama că timpul nostru se aliniază cumva și am putea să fim înapoi la Dharamshala exact la o lună distanță de prima vizită și să încerc să particip la o sesiune de teaching pe care Dalai Lama urma să o susțină.
Nu mi-am făcut multe speranțe. Dar…
Cu o zi înainte de sesiunea respectivă eram înapoi la Dharamshala, la biroul de înscriere.
Ne-am înscris cu toții, noi și alte câteva mii de oameni. Ni s-au făcut ecusoane personalizate și instructaj clar despre ce și cum ai voie să participi la sesiunea de a doua zi. Puteam lua cu noi doar o pernă pe care să stăm, ceva de scris, căști și un radio pentru traducere, ceva de băut și… atât. Nici vorbă de telefoane, camere foto sau orice fel de obiecte metalice sau ascuțite.
Începea la ora 8 și jumătate dimineața, a doua zi.
La ora 7 străzile vuiau de oameni. Cu ochii încă umflați de somn, cu perne la subraț, cu zâmbete strâmbe pe buze, toți se îndreptau magnetizați spre mănăstirea din Mcleodganj.
Un dans părea totul pe străzi în dimineața aceea.
La șapte și jumătate când am ajuns noi rândurile de la intrare erau deja de-un jumate de kilometru, verificarea foarte strictă, dar… voia bună atât de intensă, aproape palpabilă. Curtea mănăstirii era plină. Oameni așezați, oameni în picioare, oameni de toate culorile și oameni de toate tipurile. Un amestec viu și armonios.
Întrebând un paznic unde ar trebui să ne așezăm noi, răspunsul lui a fost – unde vreți, nu contează, faptul că suntem aici cu toții e un miracol, acest loc e cu totul binecuvântat de prezența lui Dalai Lama, deci, doar bucurați-vă.
Știam deja mănăstirea, bănuiam unde e locul de unde va predica Dalai Lama așa că am găsit un pic de spațiu în apropiere și ne-am așezat acolo. Nu mă săturam de energia pe care o simțeam în jur. Lângă mine, o mamă asiatică alăpta un băiețel mic-mic îmbrăcat într-un fel de rochie tradițională, ca o păpușă cu ochi mari era. În stânga mea, o doamnă nemțoaică desena într-un caiet, făcea schițe a tot ce vedea în jur. În dreapta mea, un bărbat tânăr medita și era atât de absent în lumea lui că nici nu s-a clintit când toți oamenii din jurul lui s-au mutat, ca un val pe care marea l-a mânat mai aproape de mal.
His Holiness Dalai Lama (Jetsun Jamphel Ngawang Lobsang Yeshe Tenzin Gyatso – numele lui de lider spiritual budist) este cel de-al 14-lea Dalai Lama, a fost recunoscut la vârsta de 2 ani ca fiind reincarnarea celui de-al 13-lea Dalai Lama, predecesorul său și anii ce-au urmat au fost despre învățăturile tradiționale tibetane care-l pregăteau pentru a fi lider spiritual al Tibetului.
La 24 ani, în 1959, când chinezii au pus stăpânire fățiș și cu totul pe Tibet, Dalai Lama a fugit din țară și s-a stabilit în India, la Dharamshala, loc care este casa lui și sediul guvernului tibetan în exil de mai bine de 60 ani. Toată regiunea Ladakh din nordul Indiei a devenit locul de refugiu pentru mii de tibetani, drept urmare zona e deja cunoscută ca fiind Micul Tibet, cu influență puternică în tot ceea ce înseamnă viața acolo, religie, administrație, cultură, etc.
Știu destul de puține despre Dalai Lama și cultura mea generală e foarte limitată și în ceea ce privește budismul și principiile budiste.
Dar știam și înțelegeam că e un privilegiu să te afli în prezența lui, că e un om ales, un om al înțelepciunii și al păcii (laureat și cu Premiul Nobel pentru Pace), că existența lui influențează existența altor multe mii de oameni. Și în dimineața aceea, când a apărut, un om mărunțel și împuținat fizic de viață, sprijinindu-se de călugări, a electrizat toată acea audiență.
Vă spun, pluteau în aer admirație, respect, recunoștință și bucurie.
Atâta bucurie manifestată calm, așezat, oameni care nu strigau, nu aplaudau, nu aclamau, ci doar se ridicau în picioare și împreunau mâinile în prezența lui… Atâta blândețe și bunătate transmitea omul acesta trecând printre mulțimi, oprindu-se ca să poată fi atins, zâmbind, oferind.
Două ore, cât a durat sesiunea de învățături, a fost un timp al trăitului împreună, al împărtășirii… ascultam și nu prea traducerea în engleză, cel mai adesea preferam doar să urmăresc energia transmisă, să mă uit la oameni, să aud vocea lui, chiar dacă nu înțelegeam ce zice.
Încercam și să ținem pe Orla ocupată, ba desena, ba se foia, ba n-avea chef, ba era atentă în jur.
Păstrez tandru în suflet momentele în care o țineam în brațe și o legănam ca atunci când era bebeluș și doar mulțumeam lui Dumnezeu că suntem acolo, împreună, noi trei și toți oamenii din jur, binecuvântați cu o stare de bine incredibilă.
Sigur, am avut momentele mele de gânduri neașezate, de zbucium, de lipsă de concentrare, nu vă imaginați o plonjare într-o stare zen pură, că n-a fost așa, firesc.
A fost o energie vie, fremătândă și au fost momente pe care le-am simțit ca pe un dar.
Da, așa simțeam. Că mi se dă ceva unic. Un fel de mângâiere, de atingere tandră a sufletului.
Cred că, indiferent de religie sau credințe sau orice altceva, sunt oameni – dar pe lume.
Oameni a căror menire e să înmulțească binele din lume și HH Dalai Lama e unul dintre ei, cu siguranță.
OM MANI PADME HUM
Mantra aceasta budistă despre dragoste și compasiune, întâlnită peste tot în zona nord- budistă a Indiei, scrisă pe milioane de steaguri atârnate peste tot, cioplită pe mii de pietre – ofrandă. Cu ea a început dimineața, cu ea s-a încheiat sesiunea de învățături.
Toate bune și vouă, tuturor. Să auzim de bine. Om mani padme hum.