Ziua în care am împlinit 9 luni de când suntem pe drum a fost o zi bună.
Ne-am petrecut-o într-un parc de distracții unde am fost primii care am intrat, chiar înainte de deschiderea pentru public, și aproape ultimii care-am ieșit. Alergând de la o atracție la alta și printre selfiurile și schimbul de două vorbe pentru care ne opreau adulți și copii pe tot parcursul zilei. A fost tare obositor, dar ceva ce Orla și-a dorit mult, de multă vreme. Onest spunând, ne-a cam plăcut și nouă.
Și-acum, când scriu, suntem parcați într-o stație de alimentare, cam cel mai la îndemână loc de dormit în toată India. Chiar în prima zi, după ce-am trecut granița, cineva ne-a spus că benzinăriile sunt printre cele mai safe locuri și e bine să dormim în spațiul lor. Așa am făcut, deja de enorm de multe ori. Uneori oamenii ne-au refuzat, dar cel mai adesea ni s-a spus da și a fost chiar ok.
În India nu ne simțim atât de curajoși încât să dormim nici oriunde pe străzi în orașe sau sate, nici pe la marginea lor sau pe undeva ascunși prin pustiu, că deh, nu prea există pustiu în India. E atât de multă populație, că n-ai unde să te ascunzi. Vânăm zi de zi locuri unde să ne tragem sufletul, să mâncăm fără discuții cu străini între două îmbucături. Greu tare.
Așadar, un pic de linie trasă după acest timp:
- 9 luni pe drum
- România, Bulgaria, Turcia – 2,5 luni, Iran – 2 luni, Pakistan – aproape o lună, India – aproape 4 luni
- 275 nopți de când am plecat
- Dintre acestea, vreo 50 le-am dormit în alte paturi decât în dubă
- 30 nopți am dormit într-o casă închiriată în Goa, India
Cum se vede călătoria aceasta prin ochii noștri, ia vedeți:
Peter
Zice că acest drum îi aduce aminte de venirea lui în România, acum vreo 30 ani. Că are același sentiment de-o lume încă raw, încă trăind mai simplu și, implicit, cu mai mare capacitate de a zâmbi sau de-a lua lucrurile așa cum sunt. Ceea ce noi am pierdut în drumul nostru (de evoluție) care ne-a complicat existența, transformându-ne (adesea) în complexați și însingurați.
Simte că e o mare realizare faptul că am ajuns până aici, că am parcurs toți trei acest drum și am făcut-o cu o dubă. Pavel, duba aceasta care s-a dovedit a fi extrem de robustă și potrivită pentru ceea ce facem. Da, așa e, pe cât de absurd pare să pornești la drum cu o mașină din România până în India, pe atât de incredibil e că am reușit.
Peter e fascinat de diferențele dintre oameni, de modul în care trăiesc, de tot ceea ce-i face pe oamenii de aici altfel decât noi. El e mult mai deschis la a-i vedea pe oameni, are mult mai multă răbdare și capacitate de acceptare a întregului, ca experiență, vede mai mult frumosul decât greul și se bucură mai ușor de lucrurile mici. De expresiile oamenilor care strigă după noi de pe motociclete. De copacii înșirați pe dealuri. De oamenii care lucrează pământul. De orezul așezat pe marginea drumurilor. De Orla și modul ei de-a trăi totul. Pentru el, experiența acestui drum e mult mai pozitivă decât pentru mine și o trăiește cu sufletul deschis și recunoștință.
Și-n același timp, poartă în el și vinovăție și sentimentul că e o extravaganță ceea ce face, că sunt lucruri mai utile pe lume, că altceva ar mai justificat să fie făcut, că cheltuie prea mult timp și energie și bani pentru un moft. Are nevoie să justifice, să găsească sens, uite, învățăm, investim în dezvoltarea noastră, nu e o pierdere, etc.
Orla
Pentru ea, e mult mai simplu. Într-o enormă măsură, totul e un joc pentru ea.
Sigur că are momente dificile, sigur că se simte copleșită, sigur că uneori face față greu, însă cel mai adesea, se adaptează fantastic de ușor și trăiește totul fix în prezent, fără să își pună întrebări, fără nevoie de sens sau orice altceva. Și noi, zi de zi, ne adaptăm la nevoile ei, la programul ei, la siguranța ei.
Cumva, pentru ea, acest drum e o tranziție de la bebelușie la copil conștient de sine. O vedem cât de mult a crescut de când am plecat de-acasă, în toate sensurile posibile. Câte interacțiuni are cu oameni și cât de mult i se pare perfect firesc ca oamenii, adulți și copii, să fie diferiți de ea și totuși, într-un fel, asemănători, să vorbească aceeași limbă, chiar dacă nu se înțeleg prin cuvinte. Are o mare nevoie de socializare, caută copii oriunde suntem, se împrietenește repede, cu fete, dar și cu băieți – a fost absolut fabuloasă într-o dimineață pe plajă când a mers la un băiat mai mare decât ea și i-a spus – vrei să ne jucăm împreună?! dar să știi că eu sunt o fată! Clar, asumat, a pus lucrurile pe tavă. Mama băiatului a zâmbit, băiatul a primit-o în spațiul lui de joacă și două zile au fost nedespărțiți.
Simțim și sperăm că tot ceea ce facem acum e o investiție valoroasă în dezvoltarea ei, că va fi ceva ce îi va folosi pe mai departe. Cum, nu știu acum. Poate o va face mai deschisă, mai încrezătoare, poate va simți mai cu ușurință că lucrurile pe care ți le dorești se pot împlini, poate… Vom vedea.
Lori
Pentru mine e mai mult greu decât relaxant. Nivelul meu de anxietate e aproape de explozie cel mai adesea. Am înțeles mai multe despre mine însămi pe acest drum. Despre capacitățile sau limitele mele. Clar îmi e tare greu să fac față interacțiunilor cu mulți oameni necunoscuți. Mă simt copleșită de sărăcia și mizeria care-au crescut exponențial pe măsură ce înaintam spre est. Simt lipsa spațiului personal într-o lume suprapopulată. Mă strâng în mine, mă simt vulnerabilă și vreau să mă ascund. În cochilia mea, cum zice Peter, de unde aș ieși când aș simți, la alegerea mea… Și acum, sunt pur și simplu aruncată afară din cochilie, în lumea largă, ia Loredana, fă ce poți. Și pot greu, așa e.
Pe de altă parte, simt, sigur, că e o mare realizare ce facem. Că am ales să facem drumul acesta fără să avem vreo altă experiență de viață într-o dubă și am pornit într-o direcție deloc ușoară. Iran, Pakistan, India, toate sunt niște țări grele, fiecare în felul ei. Am trăit multe în 9 luni și mă simt acum mult mai pregătită să fac față la posibilele probleme, la vizite la mecanic sau pe la spitale în diferite locuri, c-am avut parte de destule și am văzut că, cam orice s-ar întâmpla, e o soluție. Simt că am dezvoltat o rezistență, că ceva s-a schimbat în mine. Și încerc să înțeleg – e ceea ce mă ajută să fac față – că totul e format din momente, unele bune, altele magice, unele crunte.
Sigur, îmi trec tot felul de gânduri prin cap și mă întreb cum mi-ar fi fost dacă alegeam o călătorie într-o direcție confortabilă, într-o lume civilizată, curată, cum m-aș fi simțit atunci… că, desigur, efortul depus pentru acest drum e enorm, timp, bani și energie, și adesea îmi zic că răsplata nu e pe măsură. Că nu am ajuns într-un paradis al călătoriilor, cu relaxare all the way, ci facem un drum care mă ține mereu în alertă și în afara zonei de confort.
E greu de pus totul în balanță și contorizat. Consumul și câștigul. Probabil lucrurile se vor clarifica când ne vom întoarce acasă. Știu și simt că facem ceea ce trebuie, ceea ce am ales, că acest drum nu e o greșeală sau timp pierdut sau fără sens, doar pentru că experiențele sunt adesea dificile și suntem într-o lume pe care, mie mai ales, mi-e greu să o trăiesc. Probabil că așa mi-e necesar să-mi fie, că ăsta e drumul meu, în lume și în mine însămi. Dar, Doamne, câte locuri și câte momente și câte emoții.
9 luni de viață intensă, alertă, plină. Și pe mai departe, trăim fiecare zi, una câte una, cum ni se dă, cum putem. Uneori mai senin, alteori furtunos, chiar dacă n-am văzut vreun strop de ploaie de niște luni deja pe-aici.
Aici, pe Instagram, povestesc pas cu pas despre #drumulnostru, încerc să vă arăt totul așa cum e, așa cum suntem.
Vă mulțumesc că ne sunteți alături. Primim cu recunoștință toate gândurile bune.
Camping pe undeva prin Turcia, cu toate înșirate pe-afară, #realvanlife, nu ca pe instagram, deh 
Dune în Iran și niște bucurie tare faină 
Pakistan și escorta noastră de poliție în Baluchistan 
Pakistan… 
Camping în India, Himalaya, la 3500 m altitudine 
Pe plajă în Goa, India