La comandă, eu!

by loredana
0 comment

Am 40 de ani și mă pregătesc să devin pilot de baloane cu aer cald.

Știu, mare parte dintre oamenii care mă cunosc și-ar spune că asta e ceva firesc, că urmez doar un drum normal pentru mine, că vine de la sine, trăind în lumea baloanelor cu aer cald, iubindu-le. De-astea.

Dar nu-i așa.

E… e ceva fix ca o poveste fermecată. Doar că e real.

Sunt un om… doar un om. Complicat în felul de a fi, dificil în relații, cu multe temeri și complexe, cu bătălii care par nesfârșite, cu bagaje pe care nu știu să le dau jos din spinare, degrabă izolat în sine, mai mult evitând decât înfruntând, cu nenumărate drumuri rătăcite, cu multă suferință adunată în suflet, mai mult văzând griurile din viață decât verdele și tot așa, pachet cu de toate.

Da, aș putea spune că, probabil, marea mea calitate e faptul că sunt sau mă străduiesc să fiu un om conștient, că nu mă opresc din căutat și mă tot ridic și merg mai departe, încercând să fiu actor în viața mea, nu spectator.

Aveam 20 de ani când am văzut prima oară un afiș de înscriere la parașutism. Și ceva a vibrat în sufletul meu, însă mi-am pus singură lacăt la poartă și-am zis, deh, nu-i de mine, nu sunt în stare, prefă-te că n-ai văzut. Și am mers mai departe, convingându-mă pe mine însămi că dreptul meu de a visa sau de a avea dorințe ”mai altfel” e limitat și înconjurat cu ziduri de netrecut.

La 30 de ani, când am văzut din nou afișul, m-am înscris la școala de parașutism. Aveam un copil de doi ani, o viață emoțională plină de tristețe și, totuși, a fost momentul în care mi-am zis că nu vreau să trăiesc încă zece ani așa, în așteptare, cu regrete, fără să încerc.

Să încerc, ce anume? Să îmi înfrunt temerile, să spun stop gândurilor care-mi urlă în creier că parașutismul nu-i de mine. Să înțeleg că mi-e frică mai tare să renunț, decât mi-e frică să încerc. Că există în mine o dorința de a trăi această experiență și… trebuie să acționez.

Luni de zile am făcut școală de parașutism la Aeroclubul Baia Mare, pregătiri teoretice și practică la sol, împreună cu tinerii – aproape copii din grupă. În etapa de zbor, am sărit de două ori singură din avion (am povestit aici), chiar în săptămâna în care fiul meu a început grădinița. Primul salt a fost sec de emoții, al doilea a fost ceva fabulos, o libertate și o bucurie neimaginate. Apoi a venit vremea rea, sesiunea de salturi s-a încheiat pe anul acela. În anul următor, nu m-a mai interesat parașutismul. Descoperisem baloanele cu aer cald.

Era 2012, aveam 31 de ani când dragonii aceștia blânzi ai aerului s-au făcut parte din viața mea (aici am scris prima oară despre baloanele cu aer cald). Și de atunci încolo, nimic n-a mai avut vreodată un impact așa de mare asupra mea. Dar n-am știut atunci, la început, că trăiesc ceva ce va schimba total cursul vieții mele.

Mi-a luat ani de zile să înțeleg și să accept că am dreptul să visez să fac parte cu adevărat din lumea aceasta a zborului.

Să lupt cu limitările minții mele, să cred că pot, că are sens, că… EU ALEG.

Azi sunt omul care a adus 100 de baloane cu aer cald în Maramureș, în an Centenar, un eveniment pe cât de spectaculos, pe atât de solicitant. Și a fost exact anul în care am adus pe lume și pe cel de-al doilea copil al meu, Orla. Cum am mai zis, în 2018 am trecut prin două nașteri, ambele crunte și fabuloase.

Organizez festival de baloane cu aer cald în Maramureș.

Am și baloanele mele cu aer cald, două. Râd scriind cuvintele acestea, atât de ireal pare.

Am 40 de ani și urmez acum cursurile școlii de pilotaj de baloane cu aer cald, mă pregătesc să devin pilot.

Cum e asta? Ca o filă de poveste pe care inima mea s-a încumetat să aibă curaj să o scrie.

La 20 de ani îmi spuneam singură că lumea zborului nu îmi e mie accesibilă. La 30 de ani făceam școala de parașutism (și experimentam și alte feluri de zboruri – parapantă, avion de acrobație, parapantă cu motor, etc.). La 40 ani simt și cred că e firesc să avem dorințe și visuri și limitările sunt în capul nostru. Și fac școala de pilotaj în timp ce, ca acum zece ani, iar sunt mamă de copil de doi ani și ceva.

Am făcut până acum primele două ore cu mine la comanda balonului.

Am în minte și în suflet fix ceea ce am simțit la un moment dat, pilotând peste o pădure care îmi făcea sufletul să tremure de emoție și controlând balonul constant pe altitudine, mi-am zis, o fracțiune de secunde – Loredana, tu faci asta, e absolut fabulos că fix TU faci asta. Și inima mea era vie și cu aripile larg deschise, îmbrățișând cerul, viața. Ca o minune, ca o revelație, ca o oglindă în care m-am privit a fost și m-am văzut omul care vreau să fiu, capabil să parcurgă drumul acesta.

Cred că sunt vreo patru ani de când mi-a trecut prin cap prima oară că, poate, poate, aș fi în stare să devin pilot. Sunt nouă ani de când sunt în lumea asta și în ultimii patru, gândul și dorința și-au făcut loc în mine.

Ce m-a reținut până acum e faptul că nu m-am simțit în stare să urmez cursurile într-o altă țară și să susțin examenele în limba engleză. Emoția și temerile legate de faptul că toate informațiile de asimilat sunt atât de complexe și deloc la îndemână, chiar și-n limba română… Și știam despre mine că nu mă simt suficient de confortabil în limba engleză încât să fac față.

Da, și acesta e un lucru pe care mi-a fost greu să-l recunosc și să mi-l asum, faptul că nivelul meu de limbă engleză e de abia mediu, că nu îmi place și nu mi-e confortabil să folosesc limba engleză. Acum nu mai simt așa. Da, limbile străine nu sunt atuu-ul meu. Mă străduiesc, dar îmi iese greu, nu-mi vine de la sine, tot ce pot să fac e să mă descurc când e necesar tare, altfel, evit. Asta e, asta sunt.

Și acum, fac școala în România, instructor e un om pe care-l știu de mai mulți ani, Mihai Ilie, unul dintre cei doi primii piloți din România. În urmă cu 23 de ani, Mihai Ilie și John Istrate deveneau primii piloți de baloane cu aer cald din România. Mihai are o capacitate magistrală de a fi instructor, sunt foarte recunoscătoare pentru felul în care el transmite informațiile și face ca procesul de învățare să fie unul firesc și FABULOS. Dintr-o dată, nu mă copleșește ideea că am un handicap – emoțional, cum credeam – și dimpotrivă, SIMT că acolo e locul meu, la comandă.

Asta este, vă spun onest, ceva ce copilul Loredana, de acum 30 de ani, nici n-ar fi putut să-și imagineze posibil, deși eram fascinată de povești, de călătorii și de Jules Verne.

Devine realitate un vis pe care nici n-aș fi îndrăznit să-l visez.

Și dintr-o dată, văd lumea baloanelor cu aer cald cu totul altfel. Respectul meu pentru toți piloții și pentru măiestria lor în a pilota dragonii ăștia uriași a crescut enorm. E acolo atâta concentrare, atenție la toate detaliile, încredere și drag de zbor, ceva magnific.

E lung ce-am scris. De fapt, tot ce am vrut să zic e că…

și atunci când vă e frică, încercați să acționați.

Și atunci când nu credeți cu adevărat că puteți, încercați, un pas mic și încă unul, să puteți vedea lucrurile mai clar, să înțelegeți dacă vă doriți cu adevărat un drum anume. Cel mai adesea ajungem să înțelegem că acest mare NU POT e mai mult în capul nostru.

Îndrăzniți, faceți-vă curaj și atunci când vă temeți. Iubesc, am curaj și mă tem, vorba cântecului.

3+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu