Lista mea prețioasă de FRICI

by loredana
0 comment

Azi e ziua în care ar fi trebuit să fim pe drum. În ideea naivitatea noastră, așa era gândul. Nu planul, că n-aveam destule informații, ci doar ideea inițială, aproape cât un abur de gând.

Fix acum 8 luni. 6 martie 2021. Ziua în care a venit gândul cel bun. Ce-ar fi să plecăm în călătoria AIA? Aia despre care nici nu prea vorbeam, nici nu prea credeam, nici nu prea puteam să sperăm că ar fi posibil vreodată. De parcă gândurile țin cont de posibil sau imposibil, nu?

De la gând la plan și acțiune, iată-ne 8 luni mai târziu, aproape cu bagajele făcute, cam pe ultima sută de metri cu pregătirile, punem piese cap la cap, să putem porni curând – anul acesta.

România – Asia. Cu Pavel The Van.

Deși facem pregătiri practic, zi de zi, pare ireal. Parcă nu-i despre noi vorba. Și totuși e. Simțim acum mai mult presiune și stres și tot felul de emoții apăsătoare amestecate, nu doar entuziasm și adrenalină. E ceva total nou și necunoscut ce facem și fiecare pas e o încercare și, da, toată nebunia asta vine la pachet cu enorm de multe întrebări și frici.

Ei, fix despre frici vreau să vorbesc.

Că așa funcționăm, fricile ne conduc, ne leagă aripile, ne chinuie încât ajungem să credem că ele suntem noi. Fricile activează în noi rezistența la nou, la schimbare, la orice. Fricile nasc monștri și monștri mușcă din noi înșine și din cei din jur.

Poate că e corect să spun că tocmai fricile acestea, batalionul meu de frici, mă împing înainte. Le cunosc bine pe toate – plus cele de care nu sunt conștientă – și stau așezată chiar în mijlocul lor. Înșirate frumos pe toate părțile, fiecare cu arma proprie în mână, pregătite să mă oprească ori de câte ori fac vreun pas.

Și tocmai în ciuda fricilor, vreau să fac pașii. Să ajung să fiu în fruntea fricilor, nu în mijlocul lor. Știu că fac parte din mine, dar puterea pe care o au asupra mea e copleșitoare. Și cu asta lupt.

Am o listă impresionantă de frici. Mai ales acum, la începutul acestui capitol nou – viața într-un dubă, pe drumuri necunoscute, spre alte lumi, pe o perioadă aproape nedefinită.

Mi-e frică de incapacitatea mea de a mă adapta la nou și a mă bucura în același timp. Focusată pe ”să fac față” cel mai adesea, nu-mi rămâne loc și de bucurie. Așa funcționez, trag de mine să fac lucrurile, să iasă bine, să fie totul sigur, etc. Și nu mă bucur, nu mă relaxez, nu trăiesc.

Mi-e frică să mă las și să am încredere. Asta-mi pare greu, dar greu rău. Să nu țin cu forța de sfoara aia care-mi zice mie că acolo sunt într-un fel de siguranță sau stare de confort. Să-mi dau drumul, să mă las modelată, condusă. De viață. Așa că, dacă nu fac de bunăvoie, mă pun în poziția în care să fiu obligată să ies din zona de confort.

Mi-e frică de oameni, sigur. De oameni buni și de oameni mai puțin buni, de interacțiuni noi și de necunoscut, de oameni prea aproape, de oameni care mă văd așa cum sunt și de oameni care nu mă văd așa cum sunt, de oameni în general. Și în același timp, am în mine un dor crunt de oameni. E dificil, dar e real. Așadar, merg spre oameni, cu voie și fără voie.

Mi-e frică de întuneric, de drumuri despre care nu știu unde duc, de animale, nici nu pot să pun în cuvinte frica mea de târâtoare – iată, refuz și să scriu numele negru pe alb, că-mi provoacă tremurat în suflet.

Mi-e frică de situații grele, de accidente, de probleme de sănătate, de atacuri, de hoți, de interacțiuni dure, de prea aglomerat, de prea pustiu, de prea zgomotos și de prea multă liniște, de… mi-e cam frică de orice, s-o zic drept.

Dar…

știu cel mai bine că nici o frică nu dispare stând în pat, ghemuită la căldură, în locul meu confortabil și sigur.

Așa că, aleg să merg spre ele, fricile acestea. Nu pentru că sunt o curajoasă, ci pentru că, pur și simplu, frica cea mai mare pe care o am e să mă las copleșită de frici. Sună ciudat? O fi, dar simt că are sens. Îmi e frică să nu îndrăznesc. Pentru că părerile de rău că n-am făcut una sau alta, sunt mai rele decât orice frică pe care ar trebui să o înfrunt.

Și am în mine un dor de trăit, de văzut, de simțit, de înțeles, de acceptat. Dorului acestuia vreau să-i dau glas și nu fricilor.

Sunt azi 8 luni de când am zis hai să facem asta. Și, probabil, într-o lună, așa, după ce ducem ”sarcina” aceasta la termen firesc… dăm naștere #drumuluinostru în Asia. Pornim spre locuri noi. Și spre noi înșine, e clar.

7+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu