O femeie ca o definiție pentru amalgamul dintre vulnerabilitate și curaj.
Monica Olteanu.
Așa aș spune despre Monica, foarte pe scurt. Este o combinație tare frumoasă de vulnerabilitate și curaj. Se privește cu onestitate în oglindă și asta-mi pare o dovadă de mare curaj. Merge pe drumul ei cu stoicism, învățând să accepte și acelea mai puțin bune care-i ies în cale, făcând de fiecare dacă un pas și încă un pas spre sine, spre un sine mai împăcat și echilibrat.
Mi-aduc aminte de o seară pe care am petrecut-o împreună, la Baia Mare, acum mulți ani, când ea venise aici pentru un proiect. Încă am proaspătă senzația aceea de solidaritate față de un om care ți se dezvăluie și cu care simți că ai multe în comun, că vă sunt asemănătoare trăirile și căutările. De atunci încolo, am tot apreciat-o pe Monica pentru cum merge pe drumul ei deloc comod sau foarte lin, dar frumos și asumat.
Monica lucrează cu copii cu nevoi speciale, mai ales copii cu afecțiuni din spectrul autismului, e psiholog logoped și psihoterapeut în București. Și mă bucur tare mult că a primit cu entuziasm invitația mea de-a fi parte din acest mic proiect, SENS de femeie. Că tare mult sens e în tot felul tău de-a fi, Monica!
Privind în oglinda sufletului, care sunt pentru tine slăbiciunile și binecuvântările de a fi femeie? Care simți că sunt SENSUL și ESENȚA ta de femeie, ce dă cu adevărat sens vieții tale și care e esența a ceea ce ești ca femeie?
În mine slăbiciunile și binecuvântările s-au tot schimbat cu fiecare etapă pe care am traversat-o.
Ani mulți sensul meu a fost să devin independentă. Apoi, alți mulți ani, sensul meu, fără să știu, a fost să cunosc, să învăț, să caut. Am fost la școală, în formă organizată, 24 de ani fără pauză. Am realizat apoi că toate aceste nevoi de cunoaștere, de a-mi depăși unele condiții, au venit ca o necesitate acută și foarte adâncă de a mă cunoaște pe mine însămi!
Mulți ani am căutat ce îmi doresc să fac și acum cred că am găsit. Însoțirea copiilor și a adolescenților, și mai apoi a adulților în drumul lor spre ei înșiși e cea mai mare binecuvântare din viața mea și ei sunt motorul care mă face să vreau să învăț din nou și continuu.
Esența mea de femeie? E greu să spun ceva despre asta pentru că nu mi-e clară esența mea. Adică nu văd că am vreo esență în sine, cât cred că sunt o multitudine de lucruri mici care mă fac fericită și dacă e să aleg o esență a mea, e puterea de a mă bucura de lucruri mici: un apus de soare, o plimbare, un oraș nou, o carte, florile din ghiveci, cabinetul meu, îmbrățișările oamenilor mici și mari, gătitul unei mâncări, scrisul, seara când ajung acasă și stăm îmbrățișați pe canapea în liniște, etc. Toate îmi oferă ceva care îmi dă curaj să fiu eu și cumva acest curaj dărâmă multe ziduri din mine în fața cărora stau mai mult și nu mai fug atât de repede!
Ce fel de bagaj – moștenire ți s-a dat de la femeile din familia ta, mama, bunica, străbunica, stră-străbunica ta și ce anume crezi că ai de prețuit și de dus mai departe și ce anume ai de schimbat și vindecat?
O întrebare atât de frumoasă! Și să știi că după mulți ani de terapie am înțeles cât de multe am de la femeile din familia mea și că ele curg prin mine permanent. Îmi cunosc bunicile, pe mama și pe surorile mele.
Bunicile mele mi-au dat forța de a munci și bunica maternă mi-a spus mereu că, deși „dragostea trece prin stomac, tu învață să poți avea banul tău, să nu te întrețină bărbatul“ și târziu mi-am dat seama cât de mult a rămas asta în mine. Și implicit și în surorile mele. Bunicile mele erau harnice și vulcanice amândouă! Erau puternice și hotărâte! Și nu au avut vieți ușoare, dar aveau un dar fantastic de a se bucura de ce le oferă viața! Și cred ca am luat și eu asta de la ele!
De la mama iau puterea ei de a răzbate și determinarea ei. Și cumva, deși a crescut copii tot timpul are ceva în ea care mă face să stimez vizualul din ea. Mereu și-a îngrijit casa diferit de celelalte femei din sat. Casa în sine e o gradină botanică de care are grijă. Și prin multele ei flori, ne arată că, de fapt, este extrem de sensibilă, deși în aparență e hotărâtă! Și a fost mereu perfecționistă și deși acum mă obosește asta la mine, știu că acest perfecționism pe care ni l-a oferit a avut multe avantaje! Mama e foarte curajoasa din multe puncte de vedere! Cred că am din ea multe chestii și deși le-am recunoscut greu și le-am acceptat la fel de greu pe canapeaua unui terapeut, azi cred că mama e în mine mai mult decât pot eu primi, dar sunt bucuroasă că este și iubesc la mama că visul ei neîmplinit legat de școală, a făcut-o să lupte pentru ca majoritatea copiilor ei să meargă la școală și a sprijinit asta cu tot sufletul ei, chiar dacă nu a fost întodeauna simplu să facă asta!
Surorile mele. Nu știu ce să spun despre ele, dar cu anii ne-am întors mult una spre alta și dincolo de toți oameni care mă iubesc și care mă sprijină, știu că ele sunt oamenii mei de bază și sunt extrem de recunoscătoare că le am. Sunt puternice, deștepte, curajoase și râd mult! Și mai ales sunt acolo în fiecare minut când am nevoie. Ce am luat de la ele? Bucuria de viață!
Acum gândindu-mă la ce am răspuns, îmi dau seama că sunt suma unor femei tare, tare frumoase și sunt extrem de recunoscătoare pentru asta! În același timp femeile din familia mea au trecut prin multe traume și sunt multe de vindecat în lanțul lung de femei. Și mi-aș dori să putem face asta cu timpul, să vindecăm părticele din femeile neamului nostru și implicit din noi. Eu am încercat să vindec o parte din ele pe care le-am preluat cu vârf și îndesat și au fost legate de: „trebuie să te căsătorești și să faci măcar doi copii că altfel degeaba ești femeie!“, „dacă te-ai măritat, îți duci crucea indiferent că ți-e bine sau nu!“, „oricât ai învăța, tot bărbatul te conduce și trebuie să asculți de el fie că îți place, fie că nu!“. Toate au rămas multă vreme în mine. Dar sunt multe în noi, pe care eu și surorile mele le ducem în spate. În fața unor traume suntem deschise, pe altele le lăsăm acolo din frică sau pentru că nu știm ce să facem cum ele încă. Eu mereu pledez pentru a vorbi despre ele, a scoate totul de sub preș și a ne sprijini. Uneori e vindecător doar să ne uitam la ele. Alteori e minunat să le putem integra și lua din ele ceea ce ne e de folos acum! Drumul e lung, dar de exemplu eu cred că e important să vindec și să scormonesc în sufletul meu după tot ce mă doare, astfel încât copilul meu din viitor să aibă o mama, sper eu, cât mai prezentă și mai conștientă de ea însăși și de lumea ei interioară!
A fost un moment anume în care ai simțit că viața ta înseamnă mai mult decât propria existență sau un proces lent prin care ai trecut? Care îți sunt provocările ieșirii din zona de confort?
Am simțit dintotdeauna că nu am venit aici doar ca să trăiesc și să trec prin viață. Dintotdeauna am simțit că vreau ceva mai mult. Că simt nevoia să aduc ceva bun în lumea asta. Încă de la 7 ani am crescut copii. Am fost bona fratelui meu, a nepoților mei. Și implicit am știut că vreau ceva care să implice copii pentru că, fără să-mi dau seama, sătula de copiii mulți din familia mea, găsisem totuși un limbaj care mă ajuta să colaborez cu orice copil. Și când eram educatoare mi-am spus clar că în drumul meu prin viață vreau să păstrez copiii, fără să știu exact cum și în ce fel, pentru că tot atunci, educatoare fiind, în mine a apărut clar ideea că nu e simplu să fii un părinte bun. Frica și concluzia asta au blocat orice gând al meu de a vrea să fiu părinte mulți ani.
Azi simt că nu trec prin viață oricum și fiecare copil și client care continuă să vină la mine îmi arată cumva că da, nu trec întâmplător prin viață și asta este extrem de împlinitor pentru mine! În etapa pe care o traversez acum, este un motor care mă încarcă mereu! Evident este și cealaltă parte în care unii pacienți aleg să nu mai vină. Unii o fac asumat și sincer, alții pur și simplu nu mai vin. La început sufeream mult și vocile critice din capul meu erau crunte. Acum am învățat atât de multe despre psihoterapie și despre ce înseamnă acest proces, încât știu că atunci când cineva alege conștient sau nu, să nu mai vină, nu e despre mine ci e despre el însuși și sufletul său! Uite, o ieșire din zona de confort sunt pacienții mei care mă provoacă mult. Care scot multe chestii nevindecate din mine, cu care eu merg în continuare periodic și susținut la terapie și simt că am nevoie de asta.
Mă simt scoasă din zona de confort atunci când oameni apropiați mă invită la chestii mari și zgomotoase. Deși eu pot face față unui grup de oameni, anii au scos din mine copilul timid care sunt și acceptarea mea față de mine însămi că da, iubesc oamenii, dar la un ceai și o poveste, nu la petreceri mari și zgomotoase. Și că dincolo de frumusețea și viața unei petreceri, mă încarcă ce mai face cineva, cum se simte cineva, care mai e povestea lui!
Daaar dincolo de tot ce e expus mai sus, dacă în fiecare zi fac ceva pentru cineva sau pentru mine, aceea zi nu e o zi pierdută!
Viața nu e doar zbor și bucurie. Cum îți trăiești furtunile și atunci când simți că nu mai poți, cum faci să mai poți un pic?
Am acceptat târziu că viața nu e doar zbor și bucurie.
Înainte credeam că dacă eu decid ce și cum se întâmplă, o să fie perfect. Am aflat că de fapt, eu decid puține lucruri! Furtunile le trăiesc intens, vulcanic, cu lacrimi multe și cu nevoia de a vorbi despre ele. Asta se întâmpla ca prim impuls. Am învățat multe despre mine în ultimii ani și acum mă pot calibra mai ușor, pot avea răbdare cu mine, cu evenimentele, cu ce se întâmplă.
Uneori e copleșitor și nu dorm sau sunt foarte furioasă. Rămân mereu extrem de axată pe „ce pot învăța despre mine din asta?“ și asta mă ajută enorm. Când nu mai pot și mai am nevoie să mai pot un pic, pur și simplu respir conștient și când e cazul las toate emoțiile din mine să iasă. Cel mai adesea ies prin lacrimi și acum plâng mult și sunt ok cu asta!
Mă consumă mult orice nereușită, eșec, problemă. Așa sunt eu. Dar cel mai mult mă consumă relațiile cu oamenii. Când ajung la concluzia că trebuie să închid o relație, indiferent de natura ei. Aici mi-e cel mai greu, cumplit de greu! Anul trecut am pus stop la multe relații toxice. Unele le-am blocat direct, altele s-au blocat pentru că nu le-am mai alimentat cu nimic, pe unele am încercat să le salvez. Deși am suferit enorm la acest capitol, azi sunt bucuroasă că am avut puterea să mă retrag! Și din toate experiențele de genul acesta am învățat ceva ce nu știam deloc să fac – să pun limite sănătoase și să-mi ajustez așteptările proprii legate de ceilalți și sufăr mult mai puțin de atunci!
Pare că am crescut mai mult acum și manageriez mai bine aceste situații și pe mine mă ajută să mă întorc mai mereu la mine însămi și la ceea ce mă bucură. Și în ultimii 4 ani am învățat mult să mă autoreglez emoțional, așa cum spunem noi terapeuții în limbajul nostru specific. Pe scurt autoreglarea emoţiilor este diferită de a nega sau de a evita emoţia. De exemplu, este nesănătos să negi emoţia de durere la pierderea cuiva sau să o transformi într-o emoţie de indiferenţă. Să schimbi modul în care te simţi înseamnă să trăieşti o nouă emoţie, diferită de cea pe care o trăieşti şi în legătură cu care ai decis că nu te conduce nicăieri. Acest lucru se face printr-un set de abilităţi care te ajută să reacţionezi emoţional la ceva diferit; astfel trăieşti o nouă emoţie legată de acelaşi eveniment. Ca soluție concretă, pe mine mă ajută mult mersul pe jos cu căștile în urechi și tehnicile de respirație și mai ales atenția asupra senzațiilor din corpul meu.
Și da, terapeuții nu au rețete magice. Sunt oameni. Și da, sunt furioși, triști, dezamăgiți și uneori nu pot folosi nimic din ce au ei în tolbă. Uneori plâng mult pe canapeaua terapeutului lor! Și e ok asta! Vocea mea de psiholog, foarte mult timp era critică la adresa mea, acum vocea mea de psiholog la adresa mea, e oprită brusc de către mine – omul, femeia, adultul, copilul care are nevoie să simtă și să traverseze unele situații grele și apoi să le dea sens și să le atașeze o nouă emoție evenimentelor. Uneori asta ia mult timp!
Povestește-ne despre ceea ce îți face acum, zilele acestea, sufletul să zburde de entuziasm și sens! Care e cel mai recent proiect care simți că aduce plus valoare comunității tale?
Păi în perioada asta e greu ca sufletul meu să zburde de bucurie, dar aleg conștient să îmi ocup timpul, să fac lucruri pe care nu am timp să le fac în perioadele în care sunt la cabinet. Să mă bucur de liniște, de casă, de cărți.
Pun piatra de temelie unor grupuri de dezvoltare emoțională pentru adolescenți și copii. Este nevoia asta a mea în primul rând pentru că tot mai mult adolescenți/copii sunt foarte singuri și au carențe mari la nivel de dezvoltare emoțională pentru că trebuie să primeze dezvoltarea cognitivă și vreau sa ajut cumva pe partea asta.
Și mai pun piatră de temelie unui grup de suport pentru fete/femei care experimentează sentimentul de rușine legat de corpul lor. Acest grup e în capul meu de multă vreme. De când eu am înțeles această rușine personală și de când eu mi-am asumat că trebuie să îmi sprijin corpul și emoțiile să devină un împreună, să nu mai fie atât de disociate unele de altele. Nu am reușit complet, dar lucrarea mea pe rușine și lucrul meu în formare și în terapie pe asta, îmi dă speranța că pot crea cadre de lucru care să vină în ajutorul nostru și să ne apropie mai mult de noi înșine!
Mulțumesc, Monica. Mulțumesc cu toată inima.