Pare să fie expresia cea mai potrivită pentru mine. Mi-aș dori doar să fiu capabilă să o și accept, că de înțeles, o înțeleg.
Am văzut aseară, într-un final, filmul The Way.
The Way. Despre asta e toată viața noastră. Despre calea pe care ne dorim să o găsim, să o simțim a noastră, potrivită. Calea sufletului nostru împăcat cu mintea noastră. A echilibrului dintre visuri și dezamăgiri.
El Camino. Prima oară, cu ceva vreme în urmă, am auzit despre acest lucru la Vienela, știu că mi se părea tare deosebit visul ei de-a ajunge să facă acel drum, cândva. Citisem despre asta doar așa, în diagonală, mult timp. Apoi, încet, încet, s-a conturat în mintea mea această poveste și-am ajuns să știu mai multe despre pelerinajul de mai mult de 800 km, care pornește dintr-o localitate din Franța și, după multe zile (cel puțin o lună) de mers pe jos, ajunge la Santiago de Compostela, în Spania, unde se spune c-ar fi moaștele Sf. Iacob, motiv extrem de suficient pentru pelerinajele religioase care se fac de mai bine de o mie de ani. Dar eu am văzut acest drum într-un alt mod, așa cum e prezentat și-n film. O cale către tine însuți. Un drum greu, presărat cu multe întrebări și temeri, cu multe obstacole fizice și psihice, dar un drum care te duce undeva. (da, vreau, cu încăpățânare să cred că drumul sigur duce către tine însuți, că găsești ceea ce cauți, deși, poate că nu-i așa.)
Filmul mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult.
E o poveste personală a unui om care ajunge să facă acest drum cumva forțat de împrejurări, e calea lui de împăcare cu ceea ce viața l-a pus să trăiască, fără să-i dea posibilitatea de-a alege. Dar e și povestea întâlnirii dintre oameni. Ca și-n Zorba Grecul, despre oameni diferiți, cu așteptări diferite de la viață, despre oameni care se descoperă pe sine, interacționând cu ceilalți.
Unul dintre gândurile care mi s-au zbătut aseară în minte a fost legat de faptul că valoarea întâlnirilor dintre oameni nu e direct proporțională cu durata lor. E important nu cât de mult îți rămâne un om alături, ci ceea ce trăiești lângă el, ceea ce înveți, ceea ce-ți rămâne în minte, în suflet. Mie mi-e greu să înțeleg acest lucru și mi-aș dori să pot să o fac. Mi-ar fi mai simplu să mă resemnez în fața sfârșiturilor. Să înțeleg și să accept că oamenii vin și pleacă.
Drumul acesta, El Camino, cred că mi-ar plăcea mult să-l parcurg. Și pentru ideea în sine, și pentru peisajele absolut fabuloase, și pentru istoria întâlnită la tot pasul, și pentru tot ceea ce, inevitabil, trăiești pe parcursul lui, și pentru oamenii pe care i-aș întâlni, pentru poveștile pe care le-aș afla, dar, cel mai mult, pentru mine. Pentru a găsi ceva. Ceva din acel CEVA care-mi lipsește tare mult.
Cine știe, poate, cândva, o să vină vremea și o să mi se spună și mie, la tot pasul, buen camino.
Dar, între timp, e clar, filmul merită văzut. Te mai pune pe gânduri un pic, îți mai dă puțină speranță, te mai răscolește, dar te și alină.
Am și câteva linkuri care merită accesate de cei interesați de-acest drum:
Mic ghid pentru pelerini.
O poveste a unui alt om care a făcut acest drum.
Un articol drăguț despre film și El Camino.
0
Articol anterior
11 comments
Aşa este, nu îţi alegi viaţa, e universal valabil. N-am văzut filmul, n-am citit articolele la care ai pus link, poate o să am timp cândva să citesc. Inevitabil, fiind vorba despre un pelerinaj, mi-am amintit de acei pelerini care veneau cale de o săptămână sau aşa ceva de prin diverse locuri şi urcau în genunchi dealul spre Rohia – desigur, asta când nu era plin pe-acolo de turişti-cei ce merg cu maşini, cei pentru care s-au asfaltat cei 5-6 km sau cât e.
Uite, da, și la Moisei știu că se practică ceva de genul ăsta, în august, când e hram… e nevoia oamenilor de-a crede în faptul că efortul depus se răsplătește…
Sau e felul în care ei ştiu să-şi manifeste smerenia.
Am adaugat si eu filmul pe lista, nu-l stiam. Ma crezi ca si mie imi trecuse prin cap sa fac acest drum? Tot intru regasirea de sine, bineinteles! Poate nu ar fi o idee rea sa ne strangem mai multi si sa-l parcurgem impreuna…
vreau să cred că primul pas e gândul, că e mai mult decât nimic, oricum. cine știe, poate vom ajunge să ne dorim așa de mult, încât să ne simțim în stare… pe mine m-a prins subiectul și acum citesc cartea Jurnalul unui mag, al lui Paulo Coelho, unde scrie despre experiența lui pe El Camino…
Să vezi filmul, trebuie!!!
Am citit doar prinele doua rinduri! Ma duc sa vad filmul si citesc si restul dupa film. Asta de frica sa nu fi dat detalii despre actiune in postare! Iti scriu cin termin si filmul si postarea! :)))
😛 de fapt, n-am detaliat, tocmai în această idee, să nu răpesc plăcerea de-a descoperi filmul! aștept să-mi spui cum ți s-a părut!!!
Frumooos articol, mersi mult de link catre articolul meu
Eu mulțumesc! 🙂
Din pacate, planul meu de atunci pare tot mai indepartat, poate si pentru ca nu ma sustin prea multi. Prietena mea aproape ca s-a razgandit, familiile noastre spun DA cu jumatate de gura, prietenii fac semnul acela cu degetul invartit la tampla. 🙂
Ma voi uita si eu la filmul recomandat de tine, simt ca este exact ce imi trebuie in aceasta perioada.
Vienela, unul dintre lucrurile în care cred e acela că fiecare dintre noi are dreptul să-și dorească anumite lucruri pentru el însuși. Că, legat de o familie sau nu, fiecare om are visuri, ale lui doar.
Despre El Camino am citit acum multe, și chiar parcurg cartea lui Coelho, Jurnalul unui mag, numai pentru că e vorba despre drumul ăsta… sincer îți spun, chiar pare a fi una dintre acele lucruri speciale din viață pe care le faci pentru tine și numai pentru tine.
Ok, implică multe, costuri, timp, înțelegere din partea celor apropiați… dar, dacă simți că ai nevoie, să îți dorești, mi-ar plăcea mult să nu renunți. Din câte te știu eu, ești o femeie hotărâtă care se zbate pentru ceea ce își dorește… El Camino e acolo, pentru când se vor așeza toate în așa fel încât să poți merge… Nu, nu ești om nebun. Absolut deloc.
Ahh, să vezi cât are să îți placă filmul. Spui ce impresie ți-a făcut, da? 🙂