… din viață.
Știu că nu e totul alb sau negru. Mai știu și că îmi doresc de multe ori ca lucrurile să fie clar albe, sau clar negre, să nu rămână loc de multe interpretări, să nu fie loc de nesiguranțe. De multe ori, atunci când simt că nu poate fi, că nu e loc doar de alb limpede, aleg singură să fie negru, îmi pare preferabil unor nuanțe de gri. Le refuz din start, fără să acord vreo prezumție, vreo circumstanță. Nu e alb, ok, să fie negru. Greșesc, desigur, înțeleg acest lucru, însă… una e să fii conștient de niște lucruri, alta e să le poți simți sau aplica, fără să ai senzația că îți încalci propriile valori, sau idei de valori, sau… cine știe ce-o fi ceea ce produce sau conduce gândurile, emoțiile, trăirile.
Știu că sunt nuanțe multe de gri. Că, uneori, are chiar sens existența lor. Că sunt preferabile, cu siguranță, adesea, unui negru gol, sec, închizător de drumuri. Știu că a face compromisuri e necesar, măcar din când în când. Că a renunța nu înseamnă, neapărat, a pierde. Știu, înțeleg că același lucru se poate vedea – și așa se întâmplă – extrem de diferit prin ochii a două persoane. Că e vorba de percepție, nu neapărat de ne-dorința de-a fi pe aceeași lungime de undă. Sau incapacitatea de înțelegere. Sau orice altă explicație care ar duce la anularea acelor nuanțe de gri și adoptarea unui negru fără drept de replică.
Știu toate acestea. Și multe altele. Și ceea ce știu îmi stă împotriva a tot ceea ce simt, de multe ori. Și conflictul e inevitabil, cel mai adesea. Conflictul meu cu mine însămi, conflictele cu cei din jur. Poate inevitabile, însă, cu siguranță, cu efecte care rămân, chiar dacă par a dispărea.
Poate că voi învăța să iubesc și nuanțele de gri. Poate.
5 comments
Nici eu nu cred în asemenea nuanţe şi le evit pe cît posibil. Fiecare petic cenuşiu mi se pune pe suflet şi n-a mai rămas prea mult din el, bietul, cel original. Sînt convins că nici tu n-ai să faci pace cu nuanţele astea, nu curînd cel puţin. Sîntem valori binare într-o lume zecimală, care de cele mai multe ori dă cu rest…
ahh, virgulele acestea…
păi, cam trebuie să învăț. să reînvăț o gramatică a vieții. și cred că o să fie musai. oricât m-aș împotrivi.
Să înveţi să te pierzi devenind pe placul „mulţimii”, de dragul te a te integra? Dar tu nu vezi că e vorba de o mulţime… vidă?
nu, nu așa. să învăț… să pot să fiu eu, așa cum sunt, în mulțimea asta vidă sau nu. să înțeleg că sunt ok, eu cu mine însămi, așa cum sunt… nu că-s defectă eu și lumea e ok… și să le accept lucrurile, acelea pe care nu le pot schimba, care nu țin de mine. ca să pot să fiu eu bine…
Să accepţi ce nu poţi schimba e prea mult. Şi pentru tine şi pentru mine şi pentru toţi cei care „văd” că ceva nu-i bine şi aşa se vrea a fi. Eu unul nu voi face niciodată pace cu lumea în sensul ăsta. Nu pot. Dar am făcut pace cu mine însumi, realizînd că ăsta sînt, ăsta rămîn şi dacă lumii nu-i place, atunci s-o… :-” 😀
Acestea fiind spuse, s-aveţi o duminică însorită şi frumoasă acolo departe! @};- :-* >:D<