Mă întreb de multe ori dacă fac bine alimentându-i Puștiului poveștile despre lumile magice de lângă noi, despre spiridușii lui Moș Crăciun, ștrumfii și alte creaturi în care el (încă) crede. Are șapte ani și aproape jumătate și mă întreabă adeseori, așa, cu urme mici de îndoială în voce, dacă există zânele… dacă renii Moșului chiar zboară… dacă, dacă, dacă… Obișnuiesc să-i spun cam așa – păi, Puștiule, uite, faptul că noi nu putem să percepem, să vedem, să înțelegem toate, nu înseamnă că ele nu sunt posibile, că nu există. Așa cum există lumea noastră, poate să existe și lumea zânelor, în copacii, frunzele, iarba de lângă noi. Pot să existe și ștrumfii cei albaștri care-și văd nestingheriți de-ale lor și nu de oameni se tem, ci de pisica Azrael. Și desigur, Moș Crăciun care știe că Puștiul are o dorință extrem de constantă, de doi ani deja, de-a primi o pisică. Una adevărată, sigur. Moș Crăciun care are multe ajutoare în toată lumea, Moș Crăciun pe care și noi trebuie să-l mai ajutăm din când în când, să ajungă și la copiii a căror scrisori poate că se pierd pe drum, sau copii care n-au părinți care să-i ajute să-i scrie Moșului. Așa-i zic. Și el crede. Îl simt că i se liniștesc temerile și crede.
Nu știu dacă greșesc. Dar știu perfect că oricum, chiar dacă nu-l pun eu acum față în față cu marele adevăr al realității vieții, tot se va întâmpla să piardă această candoare, inocență, aceasta capacitate de-a crede. Și se va izbi oricum în zidul de gheață al realității și multora, prea multora, va trebui să le facă față. Așa că, zic că e mai bine să fie magie, de-asta așa, copilărească, cât se poate.
Mi-aduc aminte perfect cum am aflat eu că nu există Moș Crăciun. Pentru adulții copilăriei mele probabil că n-a fost un moment ieșit din firesc, însă pentru mine a fost. Mi-a rămas trist întipărit în suflet și nu, nu-mi doresc asta pentru Puști. Probabil că aveam vreo șase ani, nu mai țin minte exact. Făcusem năzbâtii, poate mutasem lumea cu susul în jos, detaliul acesta s-a pierdut, deh, ce puteam face atât de rău la vârsta aceea? Ca pedeapsă pentru o prostie pe care o făcusem, mi s-a zis, pur și simplu, uite, Moș Crăciun nici nu există. Desigur, era în ajunul minunatei sărbători a iernii. Plânsul de sub masa din bucătărie, dezamăgirea și neîncrederea pe care le-am simțit, asta mi-a rămas în minte și-n suflet, din această întâmplare. Mi s-a părut nedrept, mai mult decât orice, nedrept.
Și-apoi, după o vreme, la un alt Crăciun, când aveam opt sau nouă ani, în seara de ajun, s-au auzit clopoței în scara blocului și cineva a sunat la ușa noastră. Am în minte o scenă atât de clară, de parcă n-au trecut mai mult de 25 de ani de atunci. Era Moș Crăciun. Stăteam într-un colț al holului apartamentului și, în timp ce el vorbea cu adulții care-i deschiseseră ușa, îl priveam cu o emoție care mă sugruma. Era cel mai autentic Moș Crăciun. Mă îndoiam în clipa aceea că mi s-a spus adevărul, că el nu există. Cum să nu existe când El era în fața mea? Un costum frumos, nu kitch-urile pe care le îmbracă moșii de împrumut din zilele noastre. Centura, cizmele. O barbă care-mi părea reală. Și o voce caldă. De vocea lui încă îmi aduc aminte.
Desigur, era doar un rol, Moșul altcuiva nimerise ușa greșită. Dar pentru mine, copil fiind, cu multă dorință de magie, cu multă teamă în suflet, a fost un fel de cadou al vieții. Așa, o bucurie și o emoție și acum mi-e o amintire care mă face să zâmbesc.
Și-atunci… aș vrea să-l ajut pe Puști să aibă, când va fi mai mare, amintiri care să-i aducă zâmbete și urme de magie, să-i țină de cald în frigul vieții de om mare. Poate că va fi dezamăgit atunci când va afla că Moșul nu există cu adevărat, că l-am mințit eu, mama lui, poate că toate argumentele pe care Ioana, Prințesa Urbană, le expune în articolul ei sunt legitime, poate… nu contest acest lucru, nici nu țin cu tot dinadinsul să am eu dreptate. Doar că… aleg așa cum simt că e mai bine pentru noi, pentru Puști. Să scriem așadar, scrisoarea magică!
12 comments
Si eu m-am intrebat daca e ok, mai ales ca eu fiind ortodoxa practicanta, am vorbit in special despre nasterea Domnului, care in generozitatea lui, in loc sa primeasca cadouri de ziua lui il trimite pe Mos Craciun sa faca tuturor cadouri ( in varianta noastra e si mai nasol, pentru ca se va intreba daca vreo parte a povestii e adevarata)…dar nu stiam cum sa integrez si adevarul si magia. Sper ca Mosul a citit scrisoarea lui Marc si ii aduce pisicuta cea mai faina din lume;)
Exact ceea ce ziceam, musai să facem așa cum ni se pare cel mai potrivit pentru fiecare dintre noi… nici măcar nu avem de unde să știm care e cea mai bună variantă. Cam încercăm. Cum facem cu toate, de altfel.
Zile cu bucurie să aveți. :*
M-a făcut sa zâmbesc scrisoarea Puștiului… In familie avem o gluma in care pisicuța mare = tigru, leu, adică o pisica din categoria „grea”. La cât de frumos a desenat, Pustiul chiar merita o pisica, daca își dorește așa de mult.. Zic si eu.
Lumea basmelor este minunata pentru un copil. Nu stiu care este atitudinea corecta, a ta, sau a Prințesei. Nici nu cred ca exista așa ceva, pentru ca este opțiunea personală a părintelui. Ana.
Da, Puștiul merită o pisică și deja e al doilea an în care încerc să găsesc mai multe argumente pro decât contra pentru a-i aduce o pisică. Încă nu mă simt în stare pentru acest pas… așa că, Moșul va trebui din nou să găsească o scuză…
Cred că atitudinea corectă e și una, și cealaltă. Pentru că și noi, ca oameni, suntem diferiți. Nu percepem lucrurile la fel, nu contează la fel… încercăm, facem cum simțim, poate ne iese bine…
O pisica la bloc este o mare bataie de cap. Am avut pisica la bloc si stiu ce inseamna… In primul rand, orice ai face, miroase a pisica, si in plus face mizerie, galagie cand ai mai multa nevoie de liniste, rupe, zgaraie, moare cand ti-e lumea mai draga (asa am patit eu). Trebuie vacccinata, deparazitata, eventual sterilizata. Viata e mult mai simpla fara… Si cred ca si mai frumoasa, imi pare rau ca trebuie sa spun asta. Mai bine una de jucarie 🙂 Ana.
Pur si simplu ati avut ghinion, o pisica nu este asa, depinde cum o percepi !
Și eu cred că nu e chiar așa, că pisica poate să locuiască și la bloc… doar că, nu mă simt eu încă pregătită pentru așa ceva și nu pot să-i îndeplinesc Puștiului o astfel de dorință fără să fiu sigură că putem amândoi să ne asumăm tot ceea ce înseamnă creșterea unui animăluț…
M-am distrat copios citind comentariile de la articolul Ioanei, deşi articolul în sine bate cîmpii în anumite privinţe. :))
Pe mine nu m-a ofticat faptul că am fost minţit în legătură cu existenţa Moşului, ci faptul că era atît de javră încît niciodată nu îmi aducea ce-i ceream, chiar dacă erau lucruri simple, adică jucării pe care probabil le văzusem prin vitrine în timpul anului.
Nu mai ştiu dacă ţi-am povestit, dar cel mai mult şi mai mult în copilăria mea mi-am dorit un trenuleţ electric, fiindcă am tot văzut ani la rînd diverse variante prin vitrine, dar întotdeauna a existat cîte o scuză (jalnică). Îmi amintesc clar o vizită împreună cu maică-mea la magazinul Victoria din Bucureşti, unde la etajul corespunzător am găsit mai multe modele de trenuleţ, dar lipsa banilor a fost acelaşi argument dintotdeauna. Am lăsat jumătate de inimă acolo, atunci.
Revenind la subiect, dincolo de aspectul religios care se pare că şi el ar fi o mare minciună, mitul Moşului de fapt nu face altceva decît să întreţină credinţa că orice este posibil la un moment dat indiferent dacă acum, cu toate cunoştinţele vîrstei, considerăm că nu ar putea fi posibil. Mesajul ar fi, cît mai pe scurt posibil: „keep an open mind”. Şi cred că ăsta e cel mai important lucru din viaţa unui om care nu vrea să cadă în plafonare.
Ca proaspăt posesor de pisoi pot spune că un asemenea animal îţi va întoarce viaţa pe dos, cu atît mai mult la apartament. Totul va trebui băgat în sertare, cutii ş.a.m.d. altfel le găseşti răvăşite. Nu te gîndi la bibelouri, mileuri şi alte obiecte fragile sau în echilibru fragil. Nu te gîndi că rafturile bibliotecii sînt un loc sigur. Dacă există o suprafaţă orizontală la înălţime şi poate ajunge acolo, pisica va ajunge şi va da la o parte tot ce i se pare superfluu. Ah şi să nu crezi că poţi ţine ghivece cu flori – ghivece goale vor rămîne. 😉
Însă copilul nu ştie toate astea şi mai ales nu cunoaşte implicaţiile financiare şi morale ale „deranjului” provocat de animal. Merită să-i creezi frustrări copilului pentru ceva ce s-ar putea întîmpla, pentru ceva (material) ce-ai putea pierde ? Tu hotărăşti. Adică… Moşul. 😉
În privința aceasta, cred că sunt norocoasă. Puștiul se bucură de orice. Jucării să fie. Desigur, Lego are un loc aparte, în rest, cam poate să fie orice. Și atunci, mă străduiesc să acopăr o gamă mai largă. Și ceva Lego, și ceva joc creativ, și ceva de citit, etc… Pisica, încă nu. N-avem cum.
Da, e bine într-un fel că acceptă orice, fiindcă te scuteşte de anumite eforturi pe care poate nu le-ai putea face pe moment. Cred că la vremea respectivă fie ştiam exact ce voiam fie eram prea încăpăţînat. Treaba e că după atîtea dorinţe neîmplinite şi visuri frînte am renunţat pur şi simplu să îmi mai doresc ceva, să mai visez la ceva, fiindcă deja ştiam că nu se va îndeplini. Şi uite aşa am ajuns un om în derivă ce se lasă purtat de Timp şi Întîmplare.
Da, se pare că nu e încă vremea pentru pisică, la voi. Sper din suflet să nu ajungă însă şi Puştiul la acea lehamite a visurilor şi dorinţelor neîmplinite. Cîte un huguleţ pentru fiecare! >:D<
Cum i-o fi norocul.
Pisica nu e o chestie care i se refuză pur și simplu, ci discutăm mult despre asta, căutăm soluții, etc. Să creștem o pisică la bloc, în condițiile în care nici eu, nici el n-am mai avut vreodată un animăluț, nu-i o treabă ușoară. Ce să mai zic de timp? De costuri? Multe…
Eh, de parcă n-aş şti! Creşterea pisicilor e pentru pensionari care nu mai au nimic altceva de făcut (cu restul de pensie după ce-au plătit întreţinerea). 😀