Suntem ceea ce alegem sa fim, mi se spune.
Singuri alegem drumurile pe care sa le parcurgem in viata, indrumati fie de sentimente, fie de rationamente logice, fie de intamplare sau noroc. Cu siguranta, fiecare dintre noi avem regrete – mici sau mari – in privinta macar a unei alegeri. Avem, negresit, macar un lucru pe care, intorcandu-ne in timp, l-am face altfel. Dar masinaria timpului e – inca – poveste, deci nu ne raman sperante de schimare a trecutului ci doar regretele lui. Regrete care stau ascunse intr-un coltisor al fiintei noastre, doar scotandu-si cand si cand, la iveala capsorul de amaraciune dar pot si sa ne copleseasca, inveninandu-ne existenta si secatuindu-ne de viata.
Sunt, cred, pe undeva la jumatatea acestui drum.
Am certitudinea ca am facut multe alegeri gresite, alegeri care m-au purtat – si ma poarta inca – pe cai amagitoare, pe cai pe care le simt gresite insa, desi le vad, le simt, le recunosc, nu-mi plac, parca imi sunt atat de adanc infipti pasii pe aceste cai incat n-am forta, nu sa ma intorc, ci sa schimb, macar putin, traiectoria.
Drumul meu e drumul unei casnicii pe care nu stiu nici macar cum sa o cataloghez. Nu e o casnicie fericita, asta e clar. Privind in urma, ma intreb daca a insemnat vreodata fericire si n-am raspuns la intrebare… asta incerc, chinuinu-ma, sa aflu… si merg, intre timp, schiopatand, pe acelasi drum.
Drumul meu e drumul invatarii meseriei de mama, meserie pe care credeam ca o port, pur si simplu, doar pentru ca-mi doream – sau credeam ca imi doresc – un copil, in suflet. Aveam impresia ca o sa iubesc fiinta care se va naste din mine si asta va fi de ajuns, voi fi o mama „buna”. Insa viata ma poarta pe carari incurcate si sunt multe suisuri si coborasuri care-mi pun capacitatile parintesti la incercare… si merg, cu teama multa dar si cu incredere, pe drumul cresterii unui copil.
Drumul meu e drumul descoperii de sine, descoperire care se face, contrar asteptarilor, pe cai mai putin morale decat ar fi fost de dorit. Descopar ca sunt Femeie si se ascunde in mine un vulcan mocnind de patima, senzualitate, dorinte refulate si nevoie acuta de implinire… ma tot impiedic dar, pentru ca l-am descoperit, pe drumul asta trebuie sa merg pana la capat, nu se mai poate altfel.
Drumul meu e drumul profesional pe care nu l-am descoperit inca, tot ratacesc pe diferite si inselatoare cai laturalnice. E drumul pe care – stiu bine – am pornit gresit de la inceput si, cu fiecare pas nou facut, m-am tot indepartat de intersectia de unde mai aveam inca posibilitatea de-a alege… pe drumul asta merg incercand sa nu fac, totusi, lucrurile in van, sa invat din fiecare pas si sa am rabdare, caracteristica ca nu ma reprezinta deloc.
Drumurile mele nu sunt line, nu sunt clare, nu drepte si nu stiu unde duc, daca duc… cred ca asta incerc sa aflu, asta-i lupta mea!
Daca e vorba doar de propriile alegeri sau e mana destinului, habar nu am!
0
Articol anterior
16 comments
Hmmm … nu stiu ce as putea spune citind aceste lucruri. Ma intreb daca tu iti doresti o analiza a celor expuse sau intelegerea unor necunoscuti.
Ma rezum la a spune ca eu cred in alegeri.
Incep si eu cu hmmm, se poriveste cu neclaritatea raspunsului pe care-l voi da…
Nu stiu, sincer, ce imi doresc sau ce caut scriind aici… poate imi incerc limitele sinceritatii, cel putin fata de propria persoana, poate sper sa mi se spuna ca nu-mi sunt toate alegerile gresite si sa mi se usureze, astfel, povara existentei de zi cu zi, poate e doar o evadare din cotidian, un refugiu, poate am nevoie de ajutor pentru a-mi continua drumurile… sau, probabil, e cate putin din toate astea… dar simt nevoia sa scriu si incerc sa fac ce simt.
Cat despre alegeri… e, desigur, mai usor sa dam vina pe soarta, destin, etc decat sa ne asumam rezultatele propriilor alegeri… admir claritatea raspunsului tau si, desi iti dau dreptate, stiu ca eu n-as fi putut sa raspund cu aceeasi simplitate.
Multumesc.
Scrii frumos. Chiar mi-a placut un comentariu de-al tau si de aceea am ajuns aici. Altfel n-as fi urmat linkul pentru ca momentan n-am timp de bloguri.
Citind articolul de fata mi-e greu sa exprim ceva referitor la el. Desi tu expui public un fond faptic semnificativ, totusi nu cred sa mai fi intalnit o astfel de abordare a asezarii in cuvinte. Aprecierea pentru alegerea acestor cuvinte ma face sa cred ca e mai bine sa nu analizez substratul lor, altfel in general nu prea am retineri in a merge cu dezbaterea pana in panzele albe. Cu toate ca am scris „ma intreb”, eu cam stiu raspunsul la acea intrebare in general.
PS: „Multumesc”-ul imi pare formal, nu cred ca scrisesem ceva pentru care sa-mi multumesti.
Multumesc. Un multumesc nu trebuie sa fie, neaparat, o rasplata. Simplul fapt ca te-ai oprit aici, ca ai scris ceva, merita un multumesc. Si, uneori, poate fi chiar raspuns pentru ceva ce a ramas nespus dar s-a intrezarit printre cuvinte…
Cineva-mi spune ca are mereu nevoie de critici, pentru ca asta-l obliga sa se corecteze, sa devina mai bun… tind sa cred ca are dreptate dar, totodata, cred ca si laudele, cele pe care le simti nemeritate, te obliga tot la eforturi suplimentare, pentru ca simti nevoia sa te ridici la nivelul lor…
Aprecierile, desigur, ajuta, magulesc si dau incredere. Nu le vanez dar nici nu ma lasa rece. Incerc doar sa merg cat pot de drept pe calea mea. Sa ma arat, chiar de-i dureros, macar aici, asa cum sunt.
Raspunsul la prima ta intrebare… raspunsul tau, coincide in vreo masura cu al meu?
Nu stiu, sincer, de ce e diferit modul in care am abordat „asezarea in cuvinte”, aici, recunosc, n-am inteles ce anume te surprinde…
scrii asa de linistit si frumos si amarui…
Uneori viata te poarta prin locuri in care nu credeai ca o sa ajungi si te intrebi „cum am ajuns aici?!”. Nu te stresa. Pare ca la 30 de ani trebuie sa stii deja ce vrei , sa ai succes, dar gandeste-te ca esti abia la inceput, nici macar la jumatate.
Nu ma stresez. Exprim. Nu disper. Descriu.
Nu stiu daca vine o zi in care chiar stii ce vrei, nu cu exactitate si nu pentru o perioada destul de indelungata. Cred ca gandim, simtim si dorim limitat…
Multumesc pentru cuvinte si prezenta! 🙂
Atunci iti multumesc si eu.
Raspunsul la prima mea intrebare, adica asta: „Ma intreb daca tu iti doresti o analiza a celor expuse sau intelegerea unor necunoscuti.” ? Raspunsul meu, ca detinator de blog, sau ceea ce cred eu ca marea majoritate a bloggerilor cauta ?
Abordarea „standard” in ceea ce priveste faptele reprobabile e, sa-i spunem, un stil razvratito-bagabontesc :).
Da, acum (dupa ce-am citit cate ceva la tine pe blog) cunosc si raspunsul tau la intrebarea pe care ai pus-o asa, formal – “Ma intreb daca tu iti doresti o analiza a celor expuse sau intelegerea unor necunoscuti? ” – si-o sa-ti mai raspund o data, la raspuns, de data asta. 🙂
Ai dreptate dar te si inseli.
Vorbesc strict in numele meu, nu-mi permit sa generalizez. Zici ca blogul inseamna cautare de afectiune nu si de comunicare. Te contrazic, desi sunt un om cu mari carente de afectiune nu cea virtuala imi hraneste sufletul si stii de ce? Pentru sunt destul de realista incat sa fac diferenta intre aparenta si esenta. Aici, chiar doresc comunicare. Chiar doresc oameni cu care sa pot sta de vorba. Indiferent ca-s vorbe goale sau subiecte ” grele „. Zici ca cei ce scriu pe bloguri sunt avizi de laude si nu accepta critici. Laudele ne dau incredere, poate ne ajuta dandu-ne un avant sa fim mai buni, poate ne dauneaza, facandu-ne snobi si falsi. N-o sa fiu ipocrita zicand ca nu-mi plac laudele, clar. Insa, si criticile sunt binevenite. Chiar binevenite. Daca un om simte nevoia sa ma critice inseamna ca i-am atras atentia, si asta conteaza mult. In plus, cum m-as putea corecta daca nu mi s-ar spune ca gresesc? Asa… mai zici ca „literatura” (am folosit ghilimelele pentru ca, dupa mine, literatura inseamna altceva) de pe bloguri e o lume plasmuita. Asa o fi dar de ce e asta de criticat? Literatura – ca arta – nu e tocmai asta? Imbinare intre plasmuire si real? Ceea ce alege un om sa scrie pe blogul lui e treaba lui – tu sau eu putem sa citim cu placere sau nu, sa dam atentie sau sa ignoram. Asta e, dupa mine, libertatea – de-a alege modul in care ma exprim, de-a avea preferinte…
Cat despre „nemarginirea sufletului ” celui ce scrie – asta chiar m-a amuzat, pentru ca inteleg de ce percepi asa si ai si dreptate, cumva. Insa stii ce admir eu? Oamenii care au curaj – macar in lumea asta virtuala – sa se arate asa cum sunt. Sa injure daca asta simt. Sa fie sensibili, daca asta vor.
Eu imi permit sa generalizez in masura in care cei cu care am interactionat s-au aratat deschisi catre discutii, chiar daca era o analiza rece si nu cuvinte magulitoare. Generalizarea rezulta ca o medie a tratarii cazurilor particulare. Singura intrebare care ramane e daca multimea acelor cazuri particulare reprezinta un esantion reprezentativ pentru lumea blogurilor.
Cu cat trece timpul, iar un autor continua sa scrie pe blogul sau, cu atat devine mai evident ca acel autor cauta ceva, exista anumite motive pentru care el ramane in acest tip de virtual. Fie ca e vorba de cautarea unui ecou pentru pornirile romantice, nevoia de afectivitate, nevoia de comunicare, de contrast si evolutie a ideilor, pana la simpla plictiseala, exista cel putin un motiv.
Exista oameni pentru care afectiunea virtuala le hraneste sufletul. Sigur, scopul gandit nu e de a ramane in virtual, ci de a se transpune in realitate. Desi poate dura mult pana sa se realizeze aceasta trecere sau se poate sa nu se realizeze niciodata. Asa se explica faptul ca unii isi gasesc iubirea intr-un mediu virtual sau ca cei mai buni prieteni ai lor provin din „online”. Are si virtualul o mare calitate, aceea ca iti ofera o deschidere mult mai larga de a intalni oameni si ca focalizarea se face pe cuvinte, pierzandu-se factorii externi ce ti-ar putea manipula atentia. Intr-o astfel de lume omul e substratul cuvintelor sale.
Exista si cazuri exceptionale, acolo unde nu pot acuza trairea in virtual. Sunt oameni cu boli grave, oameni invalizi, pentru care singura fereastra catre o lume in care sa-i asculte cineva e reprezentata de astfel de pagini electronice. Atunci te gandesti ce inseamna nefericirea ta, cand ei nu se pot bucura nici macar de o plimbare in aer liber.
De cautat, cu siguranta cautam ceva. Atfel, ne-am gasi alta ocupatie, nu crezi? Nu facem nimic fara a avea un scop, asta e in firea noastra…
Ceea ce expui tu mai sus – cautarea implinirii iubirii in virtual – mi se pare ca se potriveste unor oameni carora le lipsesc multe in viata reala si se refugiaza din acest motiv in virtual – oameni care n-au putere, n-au incredere, nu stiu sa fie deschisi, sa socializeze, etc.
Cazurile exceptionale de care amintesti – alea mi se par de admirat, pentru ca sunt oameni care merg prin viata ducand poveri pe care multi nu le-am putea duce.
Ai dreptate. Ma privesc in oglinda si ma vad intreaga, sanatoasa. Si totusi, coplesita de fiecare clipa de viata. Imi dau seama ca sunt un om cumplit de egoist si un sentiment de vinovatie imi apasa mereu sufletul – cu toate astea, nu pot fi altfel. Pentru fiecare dintre noi, problemele noastre sunt cele mai mari, nu crezi?
Ma bucur daca spui ca tu chiar iti doresti comunicare. Eu am evitat sa-ti pun intrebari despre care am gandit ca ar putea sa-ti atinga puncte sensibile. M-am gandit ca esti destul de abatuta pentru a-ti mai testa eu puterea de a accepta viziuni diferite de ale tale. Dar daca spui asa, voi adanci putin intensitatea comunicarii. Adevarul e ca in lumea blogurilor multe comentarii mi se par destul de plictisitoare. Pentru ca sunt stereotipe, pentru ca sunt putine judecati de valoare care sa urmeze atent logica. Se cam incadreaza in urmatoarele categorii: „te inteleg, si eu am trecut prin asta”, „lumea e rea”, „mi-a placut mult ce ai scris”, „ma bucur ca mai exista oameni sensibili”.
Da, pentru cei mai multi criticile sunt de neconceput pe bloguri. Pentru ca blogul e „casa lor”, pentru ca daca nu-ti place nu trebuie sa te exprimi, ci sa „apesi pe X-ul din dreapta sus”.
Sigur ca si laudele sunt bune. Sigur ca pe orice om care se incadreaza intr-o relativa normalitate il flateaza laudele. Nici eu nu sunt ipocrit sa spun ca laudele nu-mi plac, intr-o masura mai mica sau mai mare. Atat ca ma intreb in general cat de mult inseamna ele intr-o astfel de lume virtuala, cat de mult sunt o aparenta care da bine si cat de stransa e legatura intre cei care se lauda.
Nici eu nu cred atat de mult in literatura de pe bloguri, dar eu n-am mai folosit ghilimele. Din moment ce ei afirma ca scriu literatura, am folosit sensul propriu.
Nu mi-ai inteles acele cuvinte. Eu am spus ca asta inseamna literatura: o lume fantastica. Ei, autorii de pe bloguri, persoanele reale, se definesc pe ei insisi ca susurul apelor, gand neodihnit in cautarea Ei … E un joc literar egocentrist. Literatura lor nu cunoaste altceva in afara de persoana I singular. Bine, si „Noi”-ul din iubirea fara margini. Dar fara acel „eu” nu se poate. Ceea ce razbate grosier din scrierile lor e „Priviti sufletul meu nemarginit, priviti sufletul meu nemarginit !”
„Oamenii care au curaj – macar in lumea asta virtuala – sa se arate asa cum sunt. Sa injure daca asta simt. Sa fie sensibili, daca asta vor.”
Stii cand e trist ? Atunci cand se arata cum sunt – sensibili – (sau cel putin cum le-ar placea sa fie) in lumea asta virtuala, dar in realitate nu. Pentru persoanele din realitate conteaza cel mai mult sa-si arate sensibilitatea.
De injurat e simplu. Discutia devine o troaca al carei unic castig e defularea. In rest, nu se obtine nimic bun.
Si dupa mine fiecare e liber sa scrie pe blogul lui ce vrea. Insa atat timp cat ceea ce exprima e vizibil public oricine ar vrea sa-si exprime opinia ar trebui sa aiba aceasta libertate. Bine, aici ma gandesc ca poate viziunea mea, principiul pe care il invoc, e o pretentie prea mare, ca poate n-ar trebui sa cer asta de la fiecare marunt menestrel caruia asocierea CASA – PUBLIC nu-i trezeste nicio contradictie.
Ma gandesc ca ceea ce spunea Ion Ratiu: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine.” nu e la intelegerea fiecaruia.
Expunerea unor lucruri pe un blog public implica, in mod automat, acceptarea parerilor celorlalti, pro sau contra, si asumarea consecintelor, parerea mea. Din delicatete ne ferim, de multe ori, sa ne spunem cu sinceritate parerea – sa nu atingem puncte sensibile, cum spui tu. Cred ca faptul ca un om isi exprima parerea care nu e conforma cu ideile naratorului denota mai multa implicare si interes decat o fac nesfarsitele raspunsuri stereotip – “te inteleg, si eu am trecut prin asta”, “lumea e rea”, “mi-a placut mult ce ai scris”, “ma bucur ca mai exista oameni sensibili” – pe care le insiri tu si le recunosc, clar. Si-atunci, de ce sa nu avem puterea de-a accepta pareri opuse? Daca nu putem accepta critici, nu meritam nici laude, as zice.
Intr-adevar, te intelesem gresit, acum vad ce-ai vrut sa spui. Asa si e. Cei mai multi scriem si ne credem – nu ma pot exclude, din moment ce si eu scriu – mari naratori, nesecate izvoare de povesti „unice”. De fapt, nu facem decat sa ne punem viata pe tapet. Vorbim despre noi pentru ca asta ni se pare important. Egocentristi, clar. Dar daca de atat suntem in stare si lumea asta virtuala e atat de incapatoare, de ce nu?
Totusi, nu putem generaliza – sunt oameni, in virtual, care scriu bine. Calitate. Dar sunt ei, cei ce SCRIU, si noi, gloata, cei ce vorbim, de dragul de-a vorbi. Bine ca e loc pentru toti. 🙂
Ma gandesc ca oamenii care injura in virtual, o fac si in real, nu? Adica, nu-mi imaginez un om sensibil, cu un vocabular frumos sa refuleze in virtual injurand. Nu pot. Si nici invers nu cred ca e posibil.
Cand ziceam ca e vorba de curaj sa poti sa fii tu, macar in virtual, ma refeream la altceva. La incorsetarile sociale, la regulile morale, la conveniente, la aparente – la tot ceea ce respectam in mod fortat, nereprezentandu-ne, doar pentru ca rotitele sistemului din care facem parte sa functioneze…
Clar, doresc tuturor sa simta ca au dreptul sa nu fie de acord cu mine, cu ceilalti. Macar spiritul sa fie liber.
nu sunt din Romania……am ajuns aici intimplator si am ramas surprinsa………mi-am citit exat cuvint cu cuvint viata mea……..sunt la aproape treizeci de ani si am acelasi trecut cu aceleasi framintari si regrete,exact aceleasi ginduri …..atit cele traite cit si ceea ce tine de interiorul tau este oglindirea exacta a vietii mele.Niciodata nu am indraznit sa-mi deschid sufletul ……mai corect ar fi chiar sa zic ca nu am avut cui …….dupa mine e o viata paralela…prea mare coincidenta si cred ca cel mai bine inteleg sensul celor spuse…….
E normal sa intalnim oameni care traiesc povesti asemanatoare – in esenta, fiecare e unica, asta e clar. Daca simti nevoia sa-ti deschizi sufletul, te rog sa te simti libera sa o faci. Uneori ajuta sa vorbesti despre ceea ce traiesti… important e sa gasesti o cale sa te impaci cu tine, cu viata pe care o ai…
Iti doresc sa iti fie bine, daca doresti sa stai de vorba cu cineva, sunt aici! 🙂
Se pare ca am lipsit ceva timp, acest articol e pe cea mai „veche” pagina. Bine te-arm regasit si eu ! Sigur, imi poti spune daca nu-ti mai face placere sa discutam aici.
Sunt de acord cam cu toate cele scrise de tine in ultimul tau comentariu.
„Egocentristi, clar. Dar daca de atat suntem in stare si lumea asta virtuala e atat de incapatoare, de ce nu?”
Bine, asta nu e o justificare. Asa eu as putea face orice in aceasta lume virtuala si sa spun: „daca de atat sunt in stare si lumea asta virtuala e atat de incapatoare, de ce nu ?”. Deci egocentristi, clar. Acum ce pot spune, in ultima vreme am ajuns sa cred ca pe unii ar trebui sa-i tratez ca pe niste omizi, decat sa le ofer statutul de particpant egal la discutie. De ce sa incerc eu sa analizez obiectiv diverse idei, cand ei sunt niste panarame ce-si recita replicile ? M-am gandit ca timpul meu e prea important pentru a ajunge eu la discutii cu unii pe care-i consider panarame. Deci vezi, am adoptat o atitudine egocentrista.
Am cam lungit paranteza de mai sus. In principal voiam sa te intreb in privinta asta: „sunt oameni, in virtual, care scriu bine. Calitate.”. Stii ca e o intrebare ce mi se pare foarte importanta. Cum iti dai seama unde e calitatea ?
Sigur, imi face placere sa discutam. 🙂 Dar mi se pare ca, faptul ca-ti pui aceasta intrebare lasa sa se vada o nesiguranta care nu iti e caracteristica, din cat am putut eu sa-mi formez o parere…
E extrem de subiect modul in care fiecare dintre noi vedem lucrurile… unele, pe care tu le vezi omizi eu as putea sa le vad dinozauri, nu? :)) Asta ca sa pastrez un ton vesel in discutie…
Pai, fiecare dintre noi avem dreptul sa fim egocentristi si asta nu ne pune o eticheta negativa pe frunte… e, pur si simplu, dreptul de-a alege cat, cum si de ce sa investesti ceva, orice – timp, atentie, etc – in ceva…
Intrebarea ta e grea. Mult mai grea decat a fost cea de la tine, privind valoarea literara… Ma tem ca am exagerat sau n-am folosit cuvantul potrivit, „calitate”, de data asta. Pentru ca, uite, scormonesc in minte si caut un exemplu, sa-ti arat ce inseamna, in blogosfera, calitate. Si nu gasesc nimic care sa se incadreze, clar, in aceasta categorie. Desigur, sunt multi oameni pe care-i citesc. Si imi plac. Dar cei mai multi sunt oameni care scriu asa cum o fac si eu – din placerea de-a scrie, despre ei, despre altii, despre orice, important sau nu… doar sa scrie, unii o fac frumos si sensibilizeaza, altii socheaza, si eu respect totul cat timp inteleg ca fiecare isi gaseste calea prin care sa se exprime pe el insusi… asa fac si eu, recunosc, scriu pentru ca mi-e drag sa scriu dar chiar in ochii mei, desi mi-s dragi textele mele, nu le pot da valoare, nu pot spune ca au calitate, intelegi?
Deci, sa zicem ca acum imi scapa dar, cand si daca, voi gasi ceea ce cred eu ca inseamna calitate, iti spun… 🙂