Fiul meu împlinește azi 14 ani.
Marc, e copleșitor pentru mine să știu că sunt mama unui băiat adolescent care acum urmează să aibă buletin. Mă uit la tine, mă uit la mine și mi se pare că nu pot să înțeleg.
Parcă cineva ne-a pus aici, dând niște capitole ale cărții vieții prea pe repede înainte.
E aproape de necrezut că eu te-am născut. Că te-am dospit în burta mea nouă luni, că te-am adus pe lume într-o dimineață de vineri – vară, cu un cer senin și un copac înalt și verde la geamul spitalului, că te-am ținut în brațe ani de zile… până nu ai mai încăput.
Și ce am acum în minte e o amintire din vara anului trecut când, în Danemarca, unde eram doar noi doi, tu ai vrut să mă ții de mână și eu ți-am zis, hai, Marc, ești mare de-acum, dar tu ai insistat și, deși mă simțeam un pic stingher, am zis, hai să ne ținem de mână ca iubiții, Puștiule, că uite, ești cât mine de înalt. Și ai râs timid și te-ai bucurat și ai ținut mâna mea în palma ta deja mai mare decât a mea.
Și zilele acestea, când te-am întrebat dacă acum m-ai mai ține de mână, mi-ai zis, hai mami, acum sunt mare și eu am simțit că am pierdut ceva, ceva ce nici n-am știut să apreciez suficient de mult.
Puștiule, știu bine, drumul nostru împreună a fost și este cu tare multe împiedicări și frica mea de-a greși mă face mereu să fiu o mamă focusată pe să fii sănătos, hrănit, îmbrăcat, etc, să nu-ți lipsească nimic, să asigur traiul, mersul înainte. Și ce ani grei am avut noi, Puștiule. Ce rollercoaster de emoții și experiențe. Ce cărări butucănoase și ascuțite uneori. Și de-atâtea ori am dat-o în bară. Și de-atâtea ori tu mi-ai arătat că, oricât de rău ar fi, e încă bine. Că ești și că suntem.
Da, sunt aici și o să fiu aici. Să te țin de mână sau doar să fiu aproape.
Mi-e mai ușor acum să înțeleg că e normal drumul nostru așa cum e. Cu de toate. Că supărările noastre și neînțelegerile și certurile sunt firești, la fel ca toate momentele bune. Că nu știrbesc din legătura noastră. Că așa cum suntem, ne avem. Tu mă ai pe mine orice ar fi și eu te am pe tine. Și știu că suntem două persoane diferite și chiar dacă sunt mama ta, tot nu știu eu tot ce-i mai bine pentru tine. Că tu ai o voce a ta, o voință a ta, dorințe ale tale.
Știu că tu ai drumul tău.
Și că eu sunt aici să îți fiu alături. Echilibrul acesta, de a fi aproape, dar nu prea aproape, de a sta la distanță, dar nu prea la distanță, e o muncă. Nu se învață la nici o școală, o dai în bară iar și iar, o iei de la capăt și, poate, într-o zi, ajungi să simți că ai făcut o treabă (cât de cât) bună. Că e cărarea mai lină.
La fiecare pas, oricum, e ceva de ajustat, de îmbunătățit.
Știu că mă străduiesc și gândul acesta îmi dă mereu încredere și speranță, știu că nu mă consider deloc o mamă suficient de bună, știu că mereu am de analizat, de lucrat, de făcut mai bine. Și mereu încerc. Nu-mi doresc perfecțiune pe mai departe în anii ce urmează, ci doar să ținem aproape, să mergem pe drum împreună, să nu ne rătăcim unul de altul. Să pot să fiu (mai mult) ceea ce tu ai nevoie.
Tu, Puștiul meu drag, ești un om bun. De când te-ai născut și pe tot drumul acesta până la 14 ani, ai fost și ești un pui de om bun și cu inima deschisă și senină. Și tare îți mulțumesc că ești fiul meu.
Nici nu pot să spun cât de mult aștept să te îmbrățișez.
Că azi, mai ales azi, aici, la capătul lumii, în India, mă simt ruptă în două. O parte e aici, cu fetița aceasta, sora ta, care se lipește de mine și o parte e cu tine, de ziua ta. Și-mi plânge inima de dor de tine și îmi râde sufletul de recunoștință că sunt mama ta. Te iubesc, Puștiule, tare te iubesc.
Toate scrisorile, de la fiecare aniversare a ta, de când te-ai născut, sunt aici, cu drag, cu onestitate și speranță:
A 13-a oară la mulți ani –12 ani la 12 jumate – 11 ani – 10 ani. La mulți ani, Marc – Nouă ani de viață nouă. – Scrisoare de opt ani. – Șapte ani de mămicie. – Șase ani. Îți mulțumesc, Puștiul meu drag. – Cinci ani. Scrisoare pentru fiul meu. – Patru ani. – 3 ani. La mulți ani, pui de om. – 1 an și 2 ani în jurnalul offline