Să fii bine cu tine însăți

Să fii bine cu tine însăți. E laitmotivul unei întregi generații. A generației noastre, a celor ce suntem acum adulți, cu totul, cum s-ar zice. Și probabil a multor alte generații, dar acum e momentul în care suntem, poate, cel mai mult conștienți și preocupați de asta.

Îmi pare că este în aceeași măsură o binecuvântare, cât este și o povară greu de dus. Să fii conștient de ne-binele tău cu tine însăți. E o binecuvântare să poți căuta, să înțelegi suferința și să încerci să o vindeci. E și o povară, că întunericul nu se poate transforma în lumină decât trecând el și nu-i deloc ușor.

Acesta pare să fie noul selfie perfect. Selfiul omului conștient de sine, în luptă cu sine însuși, pe drumul devenirii sale, înspre pace și echilibru. E ceea ce punem pe primul loc în listele cu dorințele noastre. Să te iubești mai mult pe tine însăți. Să fii mai conștient de durerile tale nevindecate. Să te împaci cu tine. Să ierți și să te ierți. Să fii bine tu cu tine.

Da, îmi doresc și eu această imagine de sine așa.

Nu cu resemnare, ci cu împăcare. Nu cu uitare, ci cu vindecare. Nu cu renunțare, ci cu înțelegere. Nu doar în teorie, ci viața de zi cu zi.

Că, ce altceva contează? După ce alergăm? Ce ne face cu adevărat bine? Ce-s zilele vieții noastre dacă nu o călătorie către sine? Ce ne trebuie, ce ne lipsește?

Să putem să ne bucurăm. Cu adevărat, deschis, onest, sincer. Să putem să fim recunoscători. Să putem să vedem frumusețea vieții. Să putem să trăim într-un echilibru în care să nu ne simțim mereu fugăriți. De propriile frici și limitări. De dureri nevindecate. De frustrări și nemulțumiri. De resentimente și furie.

Acestea sunt bagajele pe care le adunăm pe parcursul anilor. Uneori conștient, adesea fără să ne dăm seama. Și cum să putem zbura? Să nu simțim că suntem trași în jos, împovărați, când cărăm cu noi atâtea? De când ne naștem, adunăm bagajele a tot ceea ce trăim. Experiențe, dureri, traume, bucăți din noi stricate (aproape) iremediabil, suflete pline de suferință. Toate le ducem cu noi, toate ne marchează și dictează parcursul vieții noastre. Și ne uităm în oglindă și vedem acolo imagine deformată a noastră înșine. Ne vedem întunecați, triști, fără lumină. Nu suntem noi aceia, ci toate cele pe care le-am adunat în noi și nu ne putem elibera de ele.

Da, văd și oameni liberi. Senini. Nu fără griji, dar cu o capacitate mai mare de-a asimila, de-a accepta, de-a fi, până la urmă. Oameni (mai) întregi. Dar cât de puțini!

Nu suntem la fel. Nici n-ar fi bine. Fiecare trăim diferit experiențele vieții. Unii ne îngropăm în amărăciune, alții ne construim munți din ele și ne cățărăm deasupra. Unii putem mai ușor, alții mai greu. Unii ne afundăm ușor, alții reușim să fim mai mult deasupra liniei de plutire.

Cum să nu ne judecăm noi înșine pentru ce suntem și pentru ceea ce putem sau nu putem?

Da, îmi pare cea mai grea sarcină. Și cea mai necesară. Pentru că acolo simt că se înfundă drumul. Nu moartea fizică e capătul. Ci neputința de-a fi bine cu tine însăți. Ceea ce te face un cadavru umblător pe stradă. Înfășurat în propria amărăciune, netrăind. Ci doar existând.

E multă vreme de când merg pe drumul acesta. Caut, mă zbat, încerc să înțeleg. Citesc, discut, analizez, fac terapie, caut, caut, cat. N-am găsit calea de resemnare, nici pe cea de acceptare. Încă. Nu mă las, asta o fi șansa mea. Am nevoie să găsesc. Și merg, merg. Dând cu capul de nenumărate ziduri imaginare. Sunt toată o vânătaie și un cucui. Și îmi plâng de milă și mă pedepsesc. Că da, încă nu știu să fiu bună cu mine. Încă nu știu să mă iert. Să mă accept.

E o fotografie mai veche aceasta. Dar așa mă simt, cel mai adesea. Că sunt pe un mal și marea aceasta e suferința adunată de-a lungul timpului… și mi-e frică. Atât de multă frică, adesea paralizantă. Dar aleg să mă arunc în valuri, să încerc să înțeleg și să vindec, deși nici nu știu dacă pot înota. Dar am mare nevoie să ajung dincolo.

Zilele trecute chiar m-am surprins dându-mi seama că este în mintea mea, în inima mea, o zonă pe care o evitam cu toată forța, că fiecare adiere de gând în acea direcție îmi făcea rău. Și m-am surprins făcând niște pași și simțind că pot păși fără să alunec. Că nu mai sunt fix în același punct. Aproape ireală descoperire.

Și merg. Caut. Cândva, cumva, o să fiu bine cu mine însămi.