Ne plângem că nu avem timp. Că e ianuarie, imediat mai, septembrie și iar Crăciun. Că timpul zboară pe lângă noi și noi ne simțim fugăriți. Că nu trăim destul, că nu ne bucurăm destul. Că zilele sunt scurte și listele cu lucruri de făcut sunt lungi. Că nu ne-ajunge. Că vrem atât de multe și nu avem timp.
Dar avem timp. Avem fiecare zi în care ne trezim și e lumină afară și poate fi lumină și-n noi. Avem timp. Și pentru noi și pentru ceilalți. Avem timp pentru tot ce vrem. Pentru tot ce ne propunem. Pentru tot ce căutăm. Timpul e în noi, e cu noi. E al nostru, atât cât e. Noi îl consumăm, cum putem. Noi decidem, noi îl împărțim. Avem tot timpul nostru, nu mai mult, nu mai puțin.
Răbdare nu avem. Nici cu noi înșine, nici cu ceilalți. Nu avem răbdare să vedem, să ascultăm, să înțelegem, să acceptăm, să sperăm, să muncim, să credem. Nu avem răbdare să greșim și să reparăm. Nu avem răbdare să ne pese. Nu avem răbdare să depunem efort. Vrem acum și vrem de-a gata. Vrem să vedem și să știm. Vrem să avem și vrem să primim. Nu avem răbdare să trăim pe îndelete, să ne bucurăm, să stăm, pur și simplu, cu noi înșine. Și dăm vina pe timp.
Mă uit la mine.
Cel mai adesea citesc texte pe diagonală. N-am răbdare să le pătrund, deși mi-e dor cumplit să citesc oameni și povești, în tihnă, cu răbdare și cu sufletul deschis spre nou. Urmăresc și ascult conversații pe jumătate, în timp ce-n mintea mea se fugăresc nenumărate alte gânduri, de parcă mereu sunt pe o autostradă cu multe benzi pe care totul se desfășoară în viteză. Și totuși, îmi lipsește să stau de vorbă adânc și cu sens, să privesc oamenii în ochi și să ascult, doar să ascult cu atenție și implicare. Îmbrățișez pe fugă și deși mi-e trupul acolo cu totul, o parte din mine rătăcește cine știe pe unde. Și sigur am mare nevoie de apropiere, am nevoie de mâini strânse, de tandrețe și de drag.
Văd această lipsă cruntă de răbdare, la mine și la ceilalți și văd că nu avem nici răbdarea să înțelegem ce-i cu noi. Ne lăsăm fugăriți, mereu într-o goană după un tot pe care nu-l ajungem niciodată. Pierdem mult încercând să avem tot.
Muncesc mult la asta. Să mă deconectez. Îmi iese extrem de rar, pentru foarte scurte perioade de timp. Să fac liniște în capul meu. Să nu caut, să nu încerc să fac ordine în cap, să nu mă zbat. Dar muncesc. Pentru că mi-e frică de nebunia aceasta continuă, de alergătura aceasta în care, aparent, ne zbatem să împăcăm nevoi. Nevoi peste nevoi.
Simt clar că o nevoie mare, pentru mine, e să tac. Să tac în mine și doar să fiu. Să las să fie liniște. Ca să poată să fie pace. Mă simt ca și cum aș fi într-o cursă, pe un cal care gonește tare, ținând extrem de strâns hățurile. Și simt că nu mai pot, că e prea mult, că trebuie să mă opresc. Dar mi-e frică. Că, dacă aș slăbi strânsoare, căderea ar urma, nu oprirea. Și frica, da, frica, mă face să gonesc în continuare. Să nu pun pauză la gânduri, la alergătură, să continui. Deși am nevoie să mă opresc. Să poată să fie liniște. Și pace. În capul meu.
Vreau să am răbdare, să înțeleg și să simt, să prețuiesc. Că timp am, cât e, al meu e. Și-n perioada asta, deși toamna mă apasă din ce în ce mai mult, simt că folosesc timpul cu sens și rost bun.
Să fim bine și să facem bine. Cu răbdare.
