#VANLIFE CU PAVEL (10) – TREBUIE și a nu face nimic

Cine-a sărit peste lecțiile despre TREBUIE și despre a nu face nimic = lene?!

Trebuie să fim așa și așa, trebuie să ne încadrăm în norme, trebuie să aia și aia și aia. Trebuie devine ceva de la sine înțeles, parte din firescul vieții noastre, foarte des fără să-l mai punem la îndoială. Facem lucrurile, ne trăim viața într-un anume fel pentru că… trebuie.

Și…

… nu cumva să stăm. Să lenevim. Să facem… nimic. E un defect. E o rușine. Ești bun de nimic. Cum să nu faci nimic și să nu te simți vinovat pentru asta?!

Cu TREBUIE am dus mereu o luptă, dar firea mea răzvrătită m-a ajutat adesea să am curaj să nu-l accept pe fiecare trebuie impus de alții sau de propria mea minte. Uneori, adesea, chiar mi-a și ieșit. Dovada, faptul că suntem aici, acum, în această viață croită nu după tiparul lui trebuie.

Simt că singurul TREBUIE căruia îi suntem datori e față de noi înșine, trebuie să îndrăznim să fim noi înșine, să lucrăm la sufletul și mintea noastră, să fim (mai) bine cu noi înșine, ca să putem fi mai bine și cu alții.

În rest, să învățăm să nu ne mai ascundem (eșecurile, fricile, neputințele, deciziile care ne rup de noi înșine, etc) după TREBUIE. Muncă grea, de zi cu zi.

Însă…

Am o mare problemă cu a nu face nimic.

A sta degeaba. A lenevi. A mă relaxa. A sta. Pur și simplu. Oricum i-aș spune, tot nu-mi sună bine.

Să vedeți, planuri în capul meu atunci când am plecat din România:

… o să tricotez mult, mi-am pus cu mine andrele de diferite mărimi și o grămadă considerabilă de lână de toate felurile. Doar, o să am tot timpul din lume, nu?

… o să învăț să țes, găsesc eu pe undeva, în satele din Turcia sau Iran un război mic, pliabil, de țesut și încep să dau glas dorinței timide pe care o port în suflet de o vreme bună.

… o să citesc mult, nu doar mâna de cărți pe care am putut să le iau cu mine, ci o să și studiez în niște direcții unde vreau și am multe de învățat, din manualele online pe care le am pregătite.

… o să am o disciplină, o să mă trezesc mereu devreme, voi alerga, o să fac yoga, o să mă îngrijesc mai mult de pielea mea, de corpul meu, o să fiu altfel decât sunt acasă.

… o să scriu pe blog constant, măcar de două ori pe săptămână, o să povestesc despre ce trăim și despre călătoria mea intimă, prin mine însămi. Și-o să scriu și un întreg proiect amplu, care mă așteaptă să-l duc la îndeplinire.

Au trecut 8 luni. De abia acum am scos sacul cu lână din dubă, poate, poate-oi tricota lui Orla o căciulă. De țesut, nici vorbă. Cărțile, le-am citit pe cele pe care le aveam, de învățat, studiat, nici pomeneală. Blogul, mă tot așteaptă, de scris, scriu haotic, în jurnale online și offline, câte o urmă de ciornă de proiect, mai mult chinuit. Mișcare, disciplină, trezit devreme, echilibru? Nici poveste.

Am crezut și mi-am zis că timpul într-o astfel de călătorie o să fie un timp de relaxare și o să am vreme atât de multă pentru tot ce n-am făcut înainte de a pleca și aș fi vrut. Doar o să fiu în vacanță timp de un an întreg, nu?! Cum să stau un an?!

Ce mi-a ieșit din cap și nu m-am gândit e că, de fapt, esența acestei călătorii e tocmai SĂ TRĂIESC fix ceea ce fac acum. Fără activități extra. Fără nevoie de a umple altfel fiecare minut. Fără necesitate de a lucra ceva, de a face, mereu, ceva, altceva.

Și fix asta mi s-a spus chiar azi, ca un punct pe i:

Nu, nu TREBUIE să faci ceva. Deja faci. Ce simți și ce trăiești acum e suficient.

Știu că e suficient, la nivel rațional, știu. Suntem în India, am parcurs tot drumul din România până aici cu o dubă, atât de multe situații înafara confortului personal, am trăit și trăim în fiecare zi ceva diferit, o experiență care ne cere zi de zi implicare și atenție și simțurile bine treze. Dar… tot mă biciuiesc fără întrerupere pentru că… nu fac CEVA.

Suntem în Goa de o lună. Mai bine de două săptămâni de când stăm în această casă. Ai zice că e timpul perfect pentru a nu face nimic, a te odihni după drum destul de dificil, a umple toate bateriile pentru ce urmează, a fi în pace cu sinele, etc. Și ce credeți?

M-am relaxat în timpul acesta? Mai mult nu prea.

O mare parte din timp o trăiesc zicându-mi că TREBUIE să fac ceva. Să scriu mai mult, să citesc mai mult, să lucrez ceva, să creez ceva, să fac ceva, doar să nu… stau. Cum să stau? De ce să stau? Și se duce în mine o luptă și timpul trece într-o zbatere și apoi îmi dau seama că tot nu am făcut acel ceva, dar nici n-am stat. Nu relaxată, oricum.

Da, am și o problemă în a sta cu mine însămi.

Nu știu să stau cu mine. Nu mi-e ușor să stau cu mine. Cel mai adesea, fug. Mă uit la imaginea din oglindă, dar cel mai adesea văd doar cum îmi stă părul, ce pete mi-au mai apărut pe față, dar nu mă văd pe mine însămi. Dincolo de ochii mei pare să fie doar o imagine blurată, de nedescifrat.

Uneori, foarte rar, îmi iese. Un pic de atenție pe mine, către interior, fără să fug. Și vocile critice din capul meu se mai liniștesc și pot să suport singurătatea aceasta plină, a mea cu mine însămi.

Mi se întâmplă – ca aseară – când aleg în mod conștient să fiu doar cu mine. De exemplu, să fac o plimbare lungă de una singură. 5 km dus-întors, pe plaja largă, cu marea în retragere, la apus. În pas alert, simțind cum efortul fizic ia locul efortului mental și mi-e mai bine, clipă cu clipă, cu mine însămi. Devin mai puțin dură cu mine, mai puțin frustrată, mai puțin încărcată de gânduri și de veșnicul TREBUIE. Pot să primesc cu mai puțină vinovăție darul imens care mi se face, de a fi sănătoasă, de a fi într-un loc magnific, de a trăi ceva deosebit fix în prezent, de a avea libertatea de-a alege.

Da, știu! Marea reușită a vieții mele e libertatea de-a alege. Dar, despre asta, în alt text, că prea e unul bogat (și frumos)!

Tare mulțumesc! Vieții, vouă, mie.