Am aproape 42 de ani și NU mă simt frumoasă.
De multe ori nu mă simt frumoasă nici pe dinafară, nici pe dinăuntru. Sigur, sunt momente când îmi este (mai) ok cu mine însămi, când imaginea din oglindă nu mă zgârie, ci îmi zâmbește cu înțelegere și acceptare. Dar adesea, simt că nu-mi găsesc cu adevărat locul în pielea mea.
E greu să nu te simți frumos.
Să fie nivelul stimei de sine cel mai adesea aproape de epuizare, să te străduiești mereu să storci de-acolo un strop de încredere, de confort cu sine. Să nu te poți uita la tine cu blândețe, ci uneori, chiar cu dezgust.
De ce mi-e așa?
Din multe motive, desigur. Nu le dezbat acum, le cunosc și încerc să lucrez cu mine pe direcția aceasta, dar simt că am nevoie să scriu… nu ca un plâns de milă, ci ca o asumare a faptului că așa este modul în care simt față de mine însămi și că aceasta e munca mea pe care o cunosc, o înțeleg și o fac, zi de zi.
Știu, desigur, că discuția despre frumusețe e una cu variabile multe, că o fi adevărat și ceea ce se scrie în cărți despre frumusețea adevărată, aia care contează și care vine din interior și pune (sau ar trebui să pună) pe plan secund imaginea fizică pe care ne-o arată oglinda. Știu că se vorbește mult despre a ne iubi așa cum suntem, că #iamenough e ceva ce-ar trebui ca mintea noastră să ne spună constant.
Dar… teoria e una, în realitate, ne zbatem. Mă zbat.
Am dus mereu o luptă cu mine în ceea ce privește corpul meu.
Prea slabă în adolescență, mereu luată peste picior de alții, apoi tânără femeie luptând necontenit pentru a-mi găsi locul în propria piele cu care, să o spun drept, m-am cam certat aproape definitiv chiar după prima sarcină. De acolo mi-a fost totul o zbatere și o neresemnare în fața sânilor lăsați, a vergeturilor și a celor câteva kilograme în plus care dansează, efectiv, cu mine, pe mine.
Nu, nu știu să-mi spun că, uite, Loredana, corpul tău, acest corp, a purtat în el alte două vieți, câte o călătorie de 9 luni fiecare, a făcut eforturi enorme să aducă pe lume doi copii frumoși și maaari (Marc a avut 3,8 km la naștere, Orla 4,5 kg) și e firesc să existe urme, trebuie să-l îmbrățișezi și să-l iubești așa cum e.
Nu, nu știu să mă iubesc.
Pur și simplu, lecția aceasta nu am învățat-o. Nu am avut profesori și nici n-am putut, nu pot încă, să o învăț singură. Dimpotrivă, m-am specializat în a-mi găsi defecte, în a nu vedea frumosul din ceea ce îmi arată oglinda. Am colecție de diplome în autocriticare. Și totuși, chiar dacă mi-o fac cu mâna mea – sau cu gândurile mele – tot sufăr. Doare dur.
Teoria o știu. De ce, știu. Exercițiile de conștientizare le cunosc. De simțit, simt intens și acut pe cele negative, de-abia mai e loc să se strecoare câte-un gând de bine, ia uite, Loredana, cum îți strălucesc azi ochii.
E greu să nu te simți frumos.
Îi vezi mereu pe alții mai frumoși ca tine. Mai supli, mai zâmbitori, mai senini, mai împăcați cu sinele, mai în măsură să fie răsplătiți pentru încrederea lor. Sigur, rațional înțeleg că e o gândire defectuoasă și că ceea ce vedem în jur pot fi, clar, de multe ori mai mult aparențe decât realități, dar… nici nu prea contează teatrul pe care-l joacă alții, ție tot îți pare că rolul tău e unul prost, tare prost.
Mă uit la Orla. Ea știe că e frumoasă.
Nu pentru că îi spunem noi, Peter și cu mine, în fiecare zi. Ci pentru că știe. Pur și simplu.
Orla nu are în ea vreo frică sau vreo întrebare legată de faptul că e sau nu frumoasă. Ea e frumoasă. Nici nu-și pune problema, e de la sine înțeles, firesc. Își trăiește această siguranță de sine cu încrederea aceea neștirbită încă. Da, știu că se va pierde, că nu-i posibil să fie drumul altfel, dar… mi-e incredibil acum să o urmăresc și să înțeleg cum simte. Și să o văd cum mă privește ea pe mine, așa cum se privește pe ea. Mă vede și pe mine frumoasă, cum se vede pe ea frumoasă. Pentru că ea, încă, mă privește direct cu sufletul ei.
Nu mă plac. Cel mai adesea. Nu știu dacă vreodată acest lucru se va schimba. Poate voi reuși un soi de acceptare. De calmare a neîmpăcării. Dar drumul e greu și îl simt greu, chiar dacă, probabil, e drumul bun și, poate, au toate rostul lor, chiar și neîmpăcările și frustrările.
Înainte de 30 de ani credeam că acela e pragul. Că de-acolo încolo voi fi o femeie împăcată și asumată. Îmi vine să râd acum de naivitatea acestui gând. Iată-mă dincolo de următorul prag, tot în focul nesiguranței, tot mai mult simțind că prea o ia corpul înaintea spiritului, căci, credeți-mă, nu știu când și cum au zburat 20 de ani, dar corpul meu, ahh, el știe și poartă toate semnele timpului.
Nu îmi este ușor să scriu acest text și tocmai de aceea o fac.
Sunt lucruri intime și dureroase pentru mine. E lupta mea, de vreme multă. Cel mai adesea, mă ascund în mine și de mine. Mă feresc să(-mi) recunosc cât mă apasă anii și kilogramele în plus. Cât mă doare incapacitatea unei discipline, de orice fel, alimentară, de sport, de scris, de orice.
Da, Peter îmi spune că sunt frumoasă. Că strălucesc când sunt fericită. Văd în ochii lui tandrețe și înțelegere. Mă ascultă, îi pasă. Dar… eu nu am înțelegere față de mine. Eu nu mă iubesc. Și nu-i de ajuns ca el sau Orla sau alții să mă vadă frumoasă. Eu trebuie să mă văd așa. Nu poate funcționa altfel.
Știu că e lupta multora dintre noi. Și ne e rușine și greu să vorbim despre lucrurile care ne fac să ne simțim vulnerabili și… descoperiți. Dezbrăcați de armuri și de ziduri și de orice pelerine de ascundere a nesiguranțelor am purta. Și mă gândesc că, făcându-mi curaj să scriu textul acesta, poate mai reușesc să alung din mine, și poate și din voi, o picătură, doar un strop măcar din stinghereală și neîmpăcare. Poate e un pas pe drumul bun. Așa sper.
Pun pozele acestea aici pentru că ele sunt punctul de unde a pornit acest text. Ieri, făcând aceste poze pe plajă, cu Peter în spatele telefonului sau al aparatului (pozele de sus sunt cu telefonul, cea de jos, preferata lui Peter, cu camera foto) aveam în cap doar gânduri pline de frică, oare cum arăt, cum mă vede el, cum să fac să ies bine, să îmi placă de mine, etc. Nici vorbă de relaxare. Nici vorbă de încredere în sine. Mi-am dat seama, încă o dată, cât de greu îmi e să mă accept. Și s-a născut acest text.
Mulțumesc că sunteți aici.