#vanlife cu Pavel (4) – și o fetiță de 3 ani

Trăim o viață de zi cu zi într-o dubă de câțiva metri pătrați, doi adulți și o fetiță de aproape 4 ani, parcurgând țări imense, necunoscute, într-o parte a lumii diferită tare.

Nu e o vacanță prelungită, cu băuturi răcoritoare pe plaje perfecte, cu all inclusive și masaj de relaxare. Nici vorbă. E viață de zi cu zi, doar că mai grea. Fără zonă de confort , cu necunoscut fix la fiecare pas, cu provocări, cu nervi, cu ceartă, cu întrebări, cu frici, cu nopți grele, cu mâncare proastă, cu un duș bun aproape niciodată și tot așa.

E o mare realizare? Este. Imensă.

Cred că, fiind prinși în mersul zilnic al lucrurilor, nici nu ne dăm seama cât de fabulos este ceea ce facem. Suntem pe un drum pe care nu am mai fost și zi după zi ne simțim provocați și puși să fim altfel decât suntem, poate mai calmi, poate mai răbdători, poate mai puțin stresați, poate… cine știe, așa cum avem nevoie să învățăm că putem să fim.

Orla… e un copil de 3 ani și 10 luni.

Are nevoi normale, de dragoste și de siguranță, de descoperire a lumii, de încercare, de socializare.

Ne străduim să-i oferim ce are nevoie și tot programul nostru e adaptat la ea. Noi suntem zona ei de confort, în brațele mele e alinarea ei, deși nu o mai alăptez de un an și jumătate, încă e extrem de legată de ”țiți” și acolo e locul ei și când e fericită și când plânge.

Pentru mine e straniu cum ea nu are conceptul de dor de casă. O întreb, îți e dor de casă, de prieteni, de pisică, de Marc, de orice… la toate spune, păi, i-am văzut ieri (ieri înseamnă cândva în trecut la ea), casa noastră e acum Pavel – duba. Și răspunde invariabil DA când o întreb dacă mai vrea în aventură.

Se adaptează mult mai ușor decât noi. Ei nu i se pare ciudat că dormim în fiecare zi în alt loc, că dormim în parcări, pe străzi, lângă parcuri, pe munte sau pe plajă, etc.

Totul e firesc la ea. Să doarmă în van, să se joace cu ce are la îndemână, să intre în vorbă cu toți oamenii. E curioasă, se apropie ușor, poate prea ușor uneori. Vrea să intre în toate van-urile pe care le întâlnim, să stea în corturile altor oamenii, să fie aproape de alte familii. E empatică și atentă. Și uneori, reținută, se retrage, așteaptă, când agitația e prea mare, când copiii sunt prea mulți, când asaltul asupra noastră devine obositor.

Se plânge? Ohh, se plânge mult, sigur. Dar nu diferit decât acasă. E un copil temperamental, cu un caracter de piatră, vrea doar cum vrea ea și avem multă bătaie de cap, cu tantrumuri pe străzi și în magazine, cu situații în care ne vine să ne luăm lumea în cap – bine, deja ne-am luat-o, la propriu– că nu-i putem face față. Se enervează repede, țipă, nu te poți înțelege cu ea, e încăpățânată rău, înnebunim uneori.

Emoțional, o simt destul de echilibrată, simt că acceptă schimbările firesc, natural, fără să fie în extreme, rareori o văd copleșită. Ador legătura dintre ea și Peter, comunicarea și, mai ales, relaxarea din relația lor.

O interesează animalele, de la râme la oi sau animale sălbatice, s-a îndrăgostit de broscuțele țestoase, stă și privește câte zece minute neîntrerupte un fluture. Îi plac florile și învață că nu trebuie să le rupem – pe munți erau valuri întregi de maci fabuloși și n-a rupt niciunul, doar i-a iubit pe toți. Îi plac ”azument parc-urile” și vrea să se dea pe toate nebuniile de oameni mari, ar sări în trambuline ore întregi. Iubește poveștile și Peter îi citește sau inventează zilnic. Știe cartea cu Findus pe de rost, eu încep propozițiile și ea completează exact cuvintele din carte. Adoră înghețata, pentru asta și avem în dubă congelator, nu mai putem contoriza câtă înghețată s-a consumat pe acest drum deja. Adună lucruri de peste tot, pietre și frunze – punem câteva în cărți, la presat și uscat, primește tot felul de lucruri și ține la ele – acum are o pernă pe care i-a dat-o o femeie și o broscuță țestoasă roz, acelea sunt preferatele. Chiar și o pană e ceva prețios tare.

A fost bolnavă când eram în Turcia, vreo trei săptămâni eu am fost panicată și ea a fost curajoasă tare. A făcut febră multe zile, nu-i scădea, a fost groaznic de înfundată săptămâni și respira ca un tractor defect. De atunci, e bine și mă rog să rămână așa, sănătoasă. Pielea ei semi-irlandeză e foarte albă și sensibilă și ne chinuim să o protejăm de soare zilnic.

Facem activități de grădiniță, avem niște caiete speciale, o interesează, stă concentrată și câte două ore, dacă noi avem răbdare să facem împreună. Colorează mult și tocmai a făcut primul ei desen, o familie de… monștrii. Că monștrii sunt funny, deh.

E greu cu ea? Uneori da. Când avem drum lung de făcut și nu adoarme în scaunul ei, uneori e chin. Când ajungem, e întrebarea laitmotiv care îmi zgârie timpanele. O ținem ocupată cât putem, dar uneori nu putem. E stres, e oboseală multă, epuizare uneori. Dar trece.

O spăl într-un fel de covată, un lighean extensibil, cât era vreme rece afară îl puneam în baie, pe toaletă, se joacă în apă, acum o spălăm afară, în aceeași covată, cu dușul exterior. E fabulos cât de mult se bucură acum, la fel ca și noi, când avem ocazia să facem duș într-o baie normală, cu jet de apă continuu, cu timp relaxat.

Cu mâncarea e extrem de greu cu ea, e foarte selectivă, pretențioasă, are doar câteva feluri de mâncare pe care le acceptă, cel mai adesea gătesc pentru ea, dar sunt și zile în care mâncăm toate tâmpeniile, biscuiți și snack-uri, nici măcar nu fast food, că nu prea e de unde pe aici. Nu-i place deloc mâncarea din Iran, carne și orez și legume, deci cu asta am mare bătaie de cap. Avem mereu lapte și iaurt în frigider, îi place mult laptele, avem și cereale, mă scot cum pot. O zi în care-i dau să mănânce două, chiar trei mese ok, e o zi câștig.

Trăim așa de multe experiențe și intrăm în contact cu atât de mulți oameni, îmi tot spun că #drumulnostru musai să fie ceva important și pentru ea, că o învață multe, dar nu știu, zău, ce va ține minte. Sigur și-a dat drumul la vorbitul în engleză, a înțeles că așa poate comunica, sigur timpul acesta petrecut non-stop cu noi îi va fi de folos, o văd că e un copil cu încredere în ea, sper să-i oferim o bază solidă pentru orice va urma în viața ei. Dar, sigur, ea preia și tensiunile noastre și frustrările și temerile și tot, nu doar părțile bune. Ne străduim, dar ceea ce-i oferim e un pachet cu de toate, multe bune, multe grele.