Mi-a zis cineva… Loredana, tu vorbești despre lucruri grele atât de sincer. Ohh, da, vorbesc sau măcar încerc. Dar nu înseamnă că e ușor sau că nu-mi dă furnicături pe șira spinării.
Încerc.
Să (mă) arăt așa cum sunt.
De ani de zile fac exercițiul acesta. Bine, în capul meu vocea celei ce suferă mereu de sindromul impostorului șoptește suav și insistent – hai, că nu arăți chiar tot noroiul pe care-l porți în suflet.
Pe cât pot, încerc să transmit lucrurile onest. Cu grijă, da, purtând mănuși în modul de exprimare, dar fără să idealizez sau să arăt o imagine falsă, frumos machiată.
N-o să postez poze cu muci și cearcăne de trei zile, nici n-o să-mi spăl cele mai murdare folosite șosete în online. Nu se face, pur și simplu, nu-mi stă în fire, deși trăiesc destule și de-astea.
Nu vreau să pictez un tablou despre frumos și bine și totul aliniat și minunat.
Când știu cât întuneric port în mine și cât mă împiedic.
Da, mintea mea are o relație intimă și strânsă cu gândurile negative. O judec dur pentru asta, chiar dacă știu că științific e clar faptul că percepem în creierul nostru negativul de trei ori mai intens decât pozitivul.
Și totuși, nu suntem deloc blânzi cu noi înșine. Avem atâtea așteptări, mereu să facem lucrurile mai bine decât le facem. Vocea aia critică din capul nostru, în loc să se piardă, uneori are și amplificator. Așa îmi e acum. Cu sonorul dat la maxim.
Mă întreb adesea dacă drumul acesta al nostru are sens.
Dacă e mai mult decât consum de bani, timp, energie. Dacă ne e de folos cu adevărat să fim în locurile acestea uneori atât de copleșitoare și greu de înțeles, asimilat. Că efortul de a fi aici e unul masiv considerabil, din toate punctele de vedere.
Și adesea cobor atât de adânc în mine și doare uneori așa de tare, că tot ce mi-aș dori ar fi să fiu în patul de acasă, cu pătura trasă peste cap, să nu-mi tremure sufletul de nesiguranță și nici vocile din capul meu să nu facă concert asurzitor.
Dar știu, totuși, foarte bine, că nici dacă m-aș putea teleporta acasă, tot nu mi-ar fi asta de real folos.
Că acum sunt unde m-a adus viața, propriile alegeri, nevoile cărora nici nu știu să le dau nume, și-așa mai departe. Sigur, jonglez între – e bine că sunt unde sunt – și – la naiba, de ce-am venit aici. Ceva așa.
Tot zbuciumul din mine capătă profunzimi noi în locurile acestea unde suntem acum.
N-ai cum să fugi de tine, de fricile tale, de frustrările tale, de geamantanele pline cu emoții dureroase adunate de-a lungul timpului. Se cer văzute, trăite, procesate, înțelese, acceptate. Nici o posibilitate să le ignori.
Călătorim cu o mașină de mai bine de 7 luni într-o direcție deloc confortabilă.
Iran, Pakistan, India. Toate aceste trei țări, copleșitoare într-un fel aparte.
Aici, nu te poți ascunde. Nu de tine însăți. Pentru că tot ce-i în jur e o oglindă și un trigger pentru tot ce porți în mintea și sufletul tău. E o oglindă de sărăcie, de tristețe, de amărăciune, de lipsă, de boală, de dur și greu și nedrept. Și în același timp, o oglindă de viață plină, colorată, vie, diferită.
Sunt recunoscătoare pentru cine sunt și cum sunt și toate din viața mea.
Dar zău, când e atâta nedreptate pe lume, cum să te și bucuri?
Și ce putem face noi? Înafară de-a împărți niște biscuiți sau bomboane copiilor sau de-a da o farfurie de mâncare pușcăriașilor, cum am făcut în Pakistan? Sau de a deveni insensibili, imuni la ceea ce e în jur, ca să putem continua acest drum?! Nici una dintre variante nu schimbă ceva, e o picătură prea mică într-un ocean prea mare.
Și vă spun, mi-e tare greu să mă detașez, să închid ochii la durere sau mizerie și să mă bucur că noi suntem cei norocoși. Și suntem, știu. Dar… e mereu acolo un dar în mine. Și tot ceea ce trăiesc e copleșitor și bulversant și mă întoarce iar și iar la mine însămi și la propriile bagaje grele.
Și merg mai departe. Și cred și și vreau să cred că speranță de mai bine există. Pentru mine, pentru noi, pentru toți.
