Cine ești când n-ai pumnul încleștat pe sabia mereu ascuțită – că-i ba sabie a dreptății, ba de-apărare, ba pur și simplu o armă – prelungirea-a mâinii?!
Cine ești când nici sutienul nu-ți mai ține sus demnitatea sau imaginea pe care te chinui s-o păstrezi corectă în fața celor din jur?!
Cine ești când cafeaua pe care o bei nu este vreun sortiment gourmet atent selecționată, ci doar un prăpădit de ness frecat cu lapte?
Cine ești când nu găsești altă cale să faci gândurile din cap să tacă decât răsfoind social media pagină după pagină și iluzie după iluzie?
Cine ești când n-ai chef sau energie nici să faci duș sau când haosul din casă se ia la întrecere cu cel din suflet?!
Cine ești când îți dai jos masca de aparență, când armura e căzută pe undeva, când privirea e domolită, când nu te temi, când nu te aperi, când n-ai de păcălit vreo audiență, când ești tu cu tine, cu adevărat dezgolit și sincer?
Avem vreodată curaj să fim cu adevărat așa? Chiar și doar în fața oglinzii?
Mie nu știu dacă-mi (mai) iese.
Obișnuiam să cred despre mine că sunt un om onest până-n… capătul drumului. Dar poate nu-s chiar așa. Eu, față de mine însămi, parcă nu-s. Întorc privirea, încerc să mă păcălesc, fug și cel mai adesea mi se pare că nu mă uit cu adevărat.
Întorc privirea de la mine însămi.
Dar, poate că… întorc privirea de la prea multele gânduri agresive din capul meu. De la prea mult zgomot. De la vocile care nu tac și care nu-s ale mele. De la prea mult prea mult. Pentru că eu, cea care sunt dincolo de toate acestea, nu reușesc prea mult să mă disting, prea-i firavă imaginea, prea-i săracă. Eu, părticica aceea sănătoasă din mine, seninul, bucuria, mă pierd, cel mai adesea, în pădurea deasă a propriilor gânduri – batalion de luptă.
Să mă plac pe mine… mie nu-mi vine de la sine. Terapia e ancora de care mă agăț, deși adesea simt că-s aproape înecată. Pare să fie mereu un fir care nu mă lasă să mă pierd de tot. Uneori, atât de firav, că pare-o păcăleală. Dar e acolo.
Deci… musai să-mi spăl oglinzile. Ca să-mi placă un pic mai mult de mine atunci când nu mă vede nimeni.