Unul dintre lucrurile care mi-s dragi și le simt organic parte din ființa mea e scrisul. Pe blog, în jurnale, în notițe, pe unde-mi vine. Și e și unul dintre lucrurile pe care le abandonez în perioadele mele de întuneric, de zbatere, de energie puțină, de neîmpăcare. Dar mă întorc, iar și iar, ca un om rătăcit, dar poate nu de-a dreptul pierdut.
Blogul acesta, de 15 ani, poartă cu el pe aripile internetului multe trăiri, multe momente speciale, multe amintiri pe care nu le-aș vrea pierdute. E o casă a mea, mai prăfuită ea, dar tot a mea. Și mă bucur că e.
Îmi amintesc când mi-am făcut primul blog. Era 2009. Se numea suflet de femeie și scriam acolo anonim. A fost o perioadă intensă, cu mult jos și cu câteva avânturi care mi-au părut atunci de-a dreptul sus, însă nu erau decât o păcăleală, o iluzie. Ce ușor ne dăm voie să ne agățăm de iluzii, pfuai. Ce ușor credem în oameni care nu cred în noi. Ce ușor ne uităm la noi prin oglinzi deformatoare, parcă niciodată în favoarea noastră.
De abia în 2011, pe 1 ianuarie, mi-am luat inima în brațe și-am decis să trec pe alt blog, unul în care să scriu public, asumat, dar și un pic cenzurat, desigur. Că deh, cine vrea să vadă cearceafurile pline de pete întinse pe sfori în văzul lumii? Vrem să vedem frumosul din lume și dacă-i vorba și de urât, să fie el camuflat, mai ascuns, așa, nu de-a dreptul și de-a clarul. Se numea blogul acela puzderie de vise… apoi loredanaionescu.ro, apoi sensologia, acest cuvânt care mi-a venit dintr-o dată în minte cândva, încercând să sintetizez, să pun împreună cine sunt, cum sunt, ce vreau să transmit, ce mă reprezintă… Asociația SENS e ong-ul pe care eu îl conduc și… sensologia a părut firesc potrivit, că asta-i viața mea, se învârte în jurul nevoii de a înțelege sens, de a accepta sens pe care nu-l înțeleg, de a împarți și dărui sens.
Mi-aș dori să rămân mai stabilă în relația cu mine însămi, să mă abandonez mai puțin, desigur să mă critic mai puțin – la asta sunt campioană, clar – mi-aș dori să am mai multă răbdare cu mine însămi, să am mai multe momente ca acesta, când nu mă fugăresc eu pe mine, când se așează un fel de liniște în mine și parcă pot să fiu altfel.
Sunt un om care cară geamantane întregi de tristeți, suferințe și mai ales, neîmpăcări. Mai las din ele, mai zbor un pic, apoi mă întorc și le culeg pe toate de pe unde le-am lăsat și tot așa. Mi-e o muncă continuă. Nu mai sunt cea de-acum 15 ani, desigur, pfuu, nu e ca și cum m-am născut din nou, dar zău, ceva, ceva, tot se-alege din anii de trăit, învățat, dat cu capul, muncit în terapie, muncit în relație, prefăcut că nu doare, urlat de durere, încercat și încercat și încercat fără resemnare, că deh, dacă e ceva care mă caracterizează, asta pare să fie, dau cu capul, plâng și-mi plâng de milă, mă ridic și continui, încerc iar, nu mă las. Desigur, renunț la unele, dar esențial, la munca cu mine însămi, pare că-i lucrul cel mai constant din viața mea de adult. Și s-au adunat ceva ani.
Ador când simt că-mi curg cuvintele așa, că mintea mea pare să aibă sertarele mai aerisite, mai ordonate, că ideile vin frumos, iubesc zbomotul degetelor pe tastatură și-mi pun dorința asta, nu la început de an, dar uite, la început de primăvară, hai, poate-ți iese, Loredana, să scrii mai mult anul acesta, să te întorci – și să rămâi – un pic mai mult la tine. Nu ca un task, nu ca ceva de bifat, că mi-e clar că abandonez cel mai adesea ceea ce nu vine de la sine, ci impus, dar zău, asta-i ceva ce mi-aș dori. Să las să curgă energia aceasta pe care o simt – acum, da – creatoare și care-mi aduce multă bucurie.
Hai, să ne fie primăvară. Afară și-n suflete, să primim noul, proaspătul, ca pe-un dar minunat ce e.
Îmbrățișare.