Dor

by loredana
0 comment

Dor de bunica pe care am îmbrățișat-o doar în vis. Bunica care nu m-a învățat niciodată să fac cornulețe cu magiun. Și nici să tricotez. Bunica care nu m-a alinat și nu m-a mângâiat în toate momentele mele de dor și de durere. Bunica blândă și senină, pe care o viață întreagă mi-aș fi dorit să o fi avut. Și n-a fost.

Dor de mâinile pe care nu le-am strâns. De vorbele pe care le-am făcut tăcere, pentru că n-am știu să le transform în iubire. Și tăcerile s-au făcut zid. De mâini pe care nu le-am strâns pentru că n-am reușit să mai găsesc drumul către ele. De mâini pe care nu le-am întins și de mâini care nu mi-au fost întinse. Că prea n-am văzut limpede, prea n-am văzut cu inima.

Dor de lacrimile pe care nu le-am plâns. De lacrimile care s-au strâns înlăuntrul meu, ghem de necurgere, că tare a fost musai să fiu puternică și când n-am putut să fiu așa. De lacrimile care au format acoperământ de piatră pe sufletul meu, lipsindu-mă de strălucire. De tristețile pe care le-am ascuns în unghere întunecate, ca să nu doară prea tare. Dar și dorul doare.

Dor de întrebări cu sens și de răspunsuri vindecătoare. De apropieri frumoase, adânci și cu plinătate, de încredere dincolo de frici și nesiguranțe, de lucruri care vin, se așează și vindecă. De povești cu răbdare și vorbe cu înțelegere. De tihnă în apropiere și de confort pentru sufletul lăsat la vedere. De zbor uimit al inimii, de lucrurile pe care n-am avut curaj să le trăiesc sau mintea mea nici nu le-a imaginat posibile vreodată.

Dor de mine însămi așa cum nici nu știu că pot să fiu. Cu pace, doar atât și pe de-a-ntregul, cu împăcare între minte și suflet, cu acel ceva aproape insesizabil care te face să poți sta locului, să te oprești din alergat, să nu te simți fără încetare fugărit și să fii. Să fii de ajuns pentru tine însăți și pentru ceilalți. Dor de mine fără frică. Frică că nu merit, că n-am de ce să fiu iubită.

Dor de primăvară, pe care-l simt în fiecare dimineață de toamnă, privind spre cerul mohorât, parcă și el neîmpăcat. Și chiar de-i urmează o zi cu soare cald, dimineața apăsătoare îmi face inima să se împiedice, să nu poată păși ușor spre provocările zilei. Tot caut în vremea asta, caut să fac primăvară-n mine, chiar de e toamnă afară. Îmi și iese, uneori.

Mi-e dor și îmi port dorurile ca pe niște cojoace, mă mai dezbrac de ele din când în când, le mai alin când seara pun capul pe pieptul omului meu și simt că acolo-i locul meu ca niciunde altundeva. Și râsul zglobiu al domnișoarei mele mai alungă din trista nostalgie a toamnei și aduce soare și acolo unde nu-i. Mi-e dor, dar mi-e și bine cu dorurile mele pentru că fac parte din ființa mea, din ceea ce sunt și învăț, încerc mereu să învăț să le accept, să le primesc, să nu mă lupt neîntrerupt cu ele. Dar toamna, toamna dorurile plâng. Plâng și tac și dor.

3+

S-ar putea să-ți placă și

Lasă un comentariu