Pe 6 noiembrie ar fi trebuit să fie ziua lui. A omului care, fiziologic, a contribuit la existența mea. Tatăl meu care a umplut la refuz un gol în sufletul meu, pentru totdeauna de nevindecat. Omul care nu și-a cunoscut, acceptat, iubit fiica.
Tatăl- absență. Tatăl – mort fără a fi mort. Patruzeci și cinci de ani ai mei el a trăit cumva, pe undeva, fără ca drumurile noastre să aibă ceva în comun, fără să știu cum arată, cum respiră, fără să știe ce fel de om m-am făcut.
Și acum… acum știu că e mort de-a binelea. Gata. Destinație finală.
El s-a dus și eu am rămas… cu mâna întinsă și sufletul la fel de gol, dar mai furios. Pentru șansa care nu mi s-a dat. De a sta în fața lui cândva, vreodată, o dată, cu el în viață. Văzând, simțind. Orice. Fără să caut acceptare sau ceva ce-ar putea semăna cu asta. Doar să îl văd, să fie viu în fața mea.
Omul care… ce a trăit, ce a gândit, ce a făcut cu viața care i s-a dat? Ce demoni l-au mânat și ce îngeri l-au ținut pe aripile lor până spre vârsta de 72 de ani? Din anii ăștia, cât au fost dureri și cât bucurii? Cât au fost gânduri îndreptate spre copiii lui pe care i-a lăsat în urmă fără să întoarcă privirea?
Omul pe care l-am visat și l-am urât și a cărui nume, pe care-l purtam, mi-a fost stigmat, literă înfierată în frunte, atât de mulți ani. Un om care nu mi-a dat din identitatea lui, ci mi-a pus povară un nume încărcat de suferință și resentimente. Un om pe care nu l-am cunoscut și nu l-am avut.
Omul pe care l-am căutat mereu, fără să știu că fac asta, în toate relațiile mele grele, abuzive, cu bărbați nepotriviți, unde inconștient speram să găsesc mângâierea și sprijinul unui tată.
Omul pe care nu l-am găsit nici când l-am căutat de-a dreptul. Om – fantomă trecând prin viață cu urme palide, cenușii, pătate de lipsă de cinste sau onoare.
Și acum e mort. Gata.
De ce mă doare moartea unui om pe care nu-l cunosc, pe care nu mi-l amintesc, care n-a fost? Care nu m-a iubit, nu m-a dorit?!
Pentru că! Deși n-a fost fizic, umbra lui este temelia pe care construcția mea ca femeie s-a plămădit.
Fără să fie, mi-a dat multe.
Mi-a dat un stigmat căruia, copil și adolescentă fiind, tare mi-a fost greu să-i fac față. Cât bulling și batjocură, cât de multă umilire, de la copii și adulți, deopotrivă, și cum m-a făcut acest stigmat să ridic ziduri groase în jurul meu, cu sârmă ghimpată de apărare, dar și de izolare. Un stigmat care m-a condamnat la multă singurătate.
Mi-a dat un gol pe care, în vremea liceului, încercam să-l umplu privind bărbații de pe stradă și îmaginându-mi că unul dintre el ar putea fi tatăl meu și-mi ziceam că, într-o zi, la poarta liceului o să mă aștepte el, tatăl meu. Și îmi era frică și îmi doream. Un gol pe care-l umplu de-o viață cu luptă multă, cu efort peste măsură, un gol pe care încerc să-l netezesc în mine, prin singura cale reală, sănătoasă, terapia, dar care-i drum lung și tare, tare anevoios, ca o operație fără anestezie.
Mi-a dat o durere care mi-a umplut la refuz inima de frică și nesiguranță, de spaima abandonului, de sentimentul că orice aș face nu-s destul, nu merit, n-am cum să fiu aleasă. Un bagaj de durere ce mi s-a strecurat în carne, duzină de cuțite mereu ascuțite, într-o răsucire continuă, continuă, sfredelitoare. Bagaj pe care-l port și voi muri cu el, cu mai multă sau mai puțină resemnare, împăcare, eliberare.
Mi-a dat întrebări la care n-am găsit vreodată răspunduri. Drumuri și rătăciri de fetiță, fată, femeie – fără tatăl din care s-a rupt. Da, aș fi vrut să știu. Cine e și ce gândește. Cum i-au fost zilele și conștiința. Cum zâmbea și cum suferea. Dacă a fost un om care și-a pierdut umanitatea, redus la existență. Sau a avut momente de trezire, de vinovăție, de întrebări, de căutari, de… orice care să-mi spună ceva. Ceva orice, să înțeleg un pic. Să știu.
Mi-a dat o furie care m-a purtat în relații grele, cu urme care s-au tot adunat în condica de traume scrijelite cu litere mari de tipar. O furie cu care-mi duc zilele, mai netezită uneori, bine ținută în lanț, mai vulcanică și tăioasă alteori… o furie pentru care fac terapie și sper, da, sper că reușesc mai mult acum să n-o las să dicteze cine și cum sunt, sper că pot să mă văd pe mine mai puțin prin această oglindă a abandonului… dar e și o furie de supraviețuire, o furie la care nu știu – nu pot sau nu vreau – să renunț, că e tot ce am și mă leagă de el.
Încă nu, nu pot să-i dau drumul. Mie ce-mi mai rămâne? El s-a dus, dar mie ce-mi mai rămâne, dacă și furiei îi dau drumul? Și mă întreb… cum trece el acum vămile văzduhului spre pace și senin? Cum?
Omul mort din viața mea e mort. E trist, nesfârșit de trist.
(și iată, e prima oară când scriu despre el și chiar dacă pare fără sens, mi-e de folos)