Ziua aceea

21 septembrie 2024. Sâmbătă. Ora 5 dimineața.

Cu picioarele goale pe pardoseala rece a terasei camerei de hotel. Undeva sus, deasupra Bucureștiului. Un cer încă întunecat, fără nori, calm și detașat. Afară tăcere, în mine o inimă care bate cu spaimă, ca aripile unui fluture prins la înghesuială.

Hai, Loredana, e ziua ta acum! E momentul tău, sunt zorii acelei dimineți, a noii tale vieți.

E dimineața ta!

Cu fricile tale multe, toate făcute acum ghem în coșul pieptului, aproape nelăsându-te să respiri. Și faci exerciții și tragi aerul rece până-n fundul stomacului și îți dezmorțești oasele aproape paralizate de emoție, spui cu voce abia șoptită o rugăciune și pornești. Pe drumul care te duce spre tine, o tu altfel. Tu pilot.

Drumul acesta lung, interminabil. Propriul tău Camino, în tine însăți, cu atâtea piedici, julituri, răni adânci nevindecate în ani de zile, cu opriri multe și obositoare, cu mers și mers și mers și, cel mai important, continuat.

Un drum cu sens unic. Pe care vrei cu tot sufletul să-l faci și cu tot sufletul tremuri de frică. Că poate se înfundă. Că poate nu e pentru tine. Că poate o să dai de un zid și o să ți se spună – gata, e capăt de drum pentru tine. Că poate, poate, atât de mulți de poate încât bucuria drumului devine un pelerinaj prin valea durerii.

Copil căruia nu i s-a spus că el poate. Că el merită. Că are aripi. Copil care stă ghemuit într-un colț întunecat, auzind susurul apei dintr-un film de groază, în care nu e nici o mână întinsă care să apere. Copilul acela e femeia care în dimineața aceasta pornește spre locul de unde își va lua la propriu zborul. Și va pluti așa, cu inima făcută ghem, fără să își dea voie să simtă, să îmbrățișeze cerul și bucuria, nu înainte ca valea să fie trecută.

Și treci. Te trezești, ca prin vis, că ai făcut-o. Că ești dincolo. Ești pilot de-acum.

****

12 ani de când lumea baloanelor cu aer cald e (și) lumea mea. 7 ani de când a prins glas gândul că îmi doresc să fiu pilot. 1 an și 4 luni de când ne-am întors din India și am reluat școala de pilotaj. 9+1 examene teoretice susținute în perioada asta. 1 lună și jumătate de la ziua de 21 septembrie când am dat examenul final, cel practic, de zbor. Ziua în care, într-un fel, m-am născut din nou.

Pentru copilul Loredana baloanele cu aer cald existau doar în cărțile lui Jules Verne. Să fie aceasta lumea mea, să fiu eu pilot, nici măcar vis n-a fost vreodată pentru mine, atât de absurd de imposibil și de imaginat măcar.

Drumul acesta… o luptă a fost.
O luptă lungă și crâncenă cu mine însămi, cu vocea aspră din capul meu care n-a încetat, de-a lungul anilor, să mă tragă de colțul mânecii, să mă dea de pământ – i-auzi, sunt aici, de ce ai crede că drumul ăsta e posibil pentru tine, nu ești tu în stare, n-ai să vezi, doar dovedești că nu poți, las-o baltă, nu o să ajungi vreodată acolo.

Să devin pilot e biruința mea asupra vocii din mine!

Este o bucurie atât de mare că nici nu o pot simți. Am nevoie de timp. Să se așeze, să mă cuprindă, să îi dau voie să fie, să o simt.

****

Fast forward înainte, după o lună și jumătate, 3 noiembrie, o după amiază de duminică, un zbor planificat și-o ședință foto… cu tine pilot. Cu tine, pentru tine, despre tine. Purtând salopeta primită cadou și care te face să plângi de câte ori o vezi. Cu numele tău pe ea.

O zi în care simți intens fiecare moment, ai deja câteva alte zboruri bifate, e chiar și unul când ai plecat singură, singurică, să rătăcești prin înaltul cerului o oră și jumătate.

Trăiești cu totul fiecare astfel de moment și totuși, încă te întrebi – sunt chiar eu cea care face asta, mâna mea e la comanda aparatului de zbor, e despre mine bucata aceasta de film a vieții?

Tot aștepți să te trezești, să realizezi că era doar un vis, că n-are cum să fie realitate!

Mă uit la fotografiile acestea și încă tot așa simt. Până când?

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•