Și azi e ziua ei.
7 ani de fetiță dragon.
Cum îi mai place s-o alint așa!
Mami – mă simt așa de puternică cât 10 dragoni!
Și este.
Un copil puternic.
Vocal.
Foarte energic.
Cu un infinit de curiozitate, cum zice ea.
E independentă tare, dar se cuibărește mereu lângă mine. Piele pe piele, iubește apropierea trupurilor noastre.
Vrea să fie liberă, dar și cu o ancoră de siguranță mereu. Vrea să exploreze, dar mai mult decât orice, să fie cu noi.
E frumoasă, pistruiată și cu o seninătate ireală în ochii ei, în inima ei.
Citește ca un roboțel fără buton de oprire, vorbește și mai mult decât citește, cere, insistă și nu se lasă. E interesată de istoria lumii – la nici 7 ani a citit deja trei cărți ale lui Neagu Djuvara despre formarea poporului român și alte părți interesante din istorie – preferata ei e partea cu Vlad Țepeș. Vrea să știe despre geografia lumii, despre fenomene și ce se întâmplă într-o parte sau alta de pe glob. Vorbește cursiv limba engleză, cu accentul acela fermecător al nativilor, deh, au ei doi, ea și tatăl ei, limbajul lor comun, intim, doar al lor. Devine cochetă, dar și influențabilă, sensibilă la judecățile altora, îi place de ea însăși, dar vrea tare mult și să fie acceptată, să fie primită în grupuri și suferă tare mult la fiecare respingere.
Ziua ei e și ziua mea. A mea ca mamă ce-a adus pe lume al doilea prunc. A mea ca fetiță care n-am fost vreodată.
Ziua ei e bucurie pentru mine, bucuria pentru ea, că este, că e așa cum e, că ne dăruiește atât de mult – cum mi-a zis dimineață, toată dragostea e pentru tine mami. Așa e, o dragoste mai pură nu există. Sunt recunoscătoare că m-a ales pe mine să fiu mama ei. Vreau să privesc lucrurile așa, că ea m-a ales, venind într-un moment când eu nu eram decisă sau pregătită pentru un alt copil, deși îmi dorisem mereu o fetiță. Ea a venit la mine și sunt uimită de frumusețea ei, ca ființă. E perfectă, cu adevărat perfectă.
Ziua ei e și tristețe adâncă pentru mine, pentru fetița care n-am fost, pentru durerea pe care o port cu mine, pe care o înțeleg, dar încă n-o pot pune deoparte. E munca mea cu mine și ce bine că pot face terapie care mă ajută să înțeleg durerile și rănile foarte adânci, tristețea care pare să-mi fie tatuaj pe suflet. Eu, omul adult și ea, fetița din interiorul meu, încă n-am reușit să ne întâlnim cu adevărat, să împăcăm niște lucruri. Încă nu…
Dar Orla azi, la 7 ani, e un om – copil întreg, văzut, ascultat, iubit. O vedem și suntem uimiți. O admirăm. O susținem. Încercăm să facem bine pentru ea.
Sigur că nu facem lucrurile perfect, că-i greșim mult, dar suntem împreună în asta, e munca noastră împreună, să fim bine și să facem bine.
La mulți ani, fetiță!