Îmi iau un pic de timp, ca în fiecare an, și retrăiesc dimineața aceea de marți când am plecat spre spital cu inima strânsă, cu frică multă-n piept, cu burta imensă, să aduc pe lume o fetiță prin naștere indusă medical. Greu a mai fost! Greul cel mai greu, fizic vorbind. Un copil mare, de patru kilograme jumate, zău că a fost livrarea anevoioasă, fără vreo anestezie, dimpotrivă, forțând (cam mult) natura și mersul lucrurilor. Dar, am biruit, mi-aduc aminte bine momentul acela de ușurare enormă, gândul din cap – gata, am făcut-o, s-a terminat, nu mai trebuie să trec prin asta vreodată. Da, așa s-a simțit. Bucuria a venit doar pe urmă, strop cu strop, nu o avalanșă.
Au trecut șase ani. Plini, provocatori, grei, frumoși. De șase ani sunt mamă de doi, de ea și de el. Marc și Orla.
Orla. Tu continui să fii isteață, frumoasă, curioasă și neobosită când vine vorba de pus în aplicare tot felul de idei… să le zicem, altfel. Ești aceeași și totodată, te schimbi. Încăpățânarea e la locul ei, seninul din felul tău de a fi nu s-a risipit deloc, deși începe să i se adauge și-un pic de ceață… niște frică de întuneric, niște teamă de balauri – de parcă ar putea balaurii să facă față unui dragon ca tine, râzi când îți spun așa, că mami, așa-i că eu am fost un dragon de când eram în burta ta?!
Fetiță – bine, nu mai sunt fetiță, de la șase ani sunt domnișoară, apoi o să fiu elevă și după aceea femeie. Ei, așa o fi și cu totul altfel. Fetiță dragă, noi suntem uimiți și cuceriți și tare te iubim. Ești minunată, nu-i îndoială. Și tu o știi. Încă ai în tine siguranța aceasta, încrederea, fără efort, fără explicații – bineînțeles că sunt prințesă, cum de știu oamenii, mami? (numele ei, Orla, înseamnă golden princess în irlandeză, ca să știți!)
Te pregătești de mers la școală.
Ne e teamă și suntem curioși de cum o să fie drumul acesta. Citești deja puțintel, paginile cărților încep să-și dezvăluie secretele în fața ta, abia aștept să tu cărțile seara pentru noi. Școala o să fie o călătorie intensă, știu, cu multe provocări, tu ești un copil care nu se adaptează ușor regulilor, ești piatră tare, alegi, insiști, ceri, nu te lași, s-or mai domoli flăcările dragonului în timp, dar n-o fi chiar ușor.
Uneori mă văd în tine. Rar, e drept. Că tare mai suntem la fel și foarte diferite. Am senzația uneori că mă uit printr-o oglindă a timpului la fetița care am fost cândva. O clipă doar și imaginea dispare. Dar e uneori acolo, fetița cu foc în privire, neînduplecată, războinică… tu cu aripile deschise, încurajată să zbori. Eu nu. Acolo se oprește asemănarea.
Ai, sigur, încăpățânarea mea. Sabia mea veșnică o ai și tu. Lupți și tu. Nu te lași. Și eu… eu mă zbat să nu te opresc. Să nu îți tai aripile. Să tai mai bine din nu-uri, să te văd, să te înțeleg, să fiu ce ai tu nevoie, să alung ceea ce vine din mine și-mi zice – fă și tu cum ți s-a făcut.
Încerc să fac altfel.
Să te las să fii. Asta, mai mult decât orice. Și când reușesc, când pot să mă uit la tine fără să filtrez prin cine sunt eu, atunci am sentimentul că fac bine. Că iubesc felul în care ești. Că vreau, oricât de greu ar fi pentru mine – oh, tu îmi apeși toate butoanele, tu ești lupta mea cu mine – să te observ și să mă bucur de cât de specială și liberă și curajoasă poți tu să fii. Tu, fetiță așa cum e firesc să fie o fetiță, tu, om diferit de mine, nu o extensie, tu, cu sufletul, mintea și drumul tău.
La mulți ani, draga noastră. Să crești și să creștem împreună cu tine.
(Da, încă n-am postat vreodată, de când te-ai născut, o fotografie cu tine, cu fața ta, în online. Încă simt că așa e mai bine, mai potrivit.)
Îi scriu și ei, ca și lui Marc, câte o scrisoare la fiecare zi de naștere.
- Scrisoarea de la 5 ani. O fetiță de 5 ani.
- Scrisoarea de la 4 ani. Da, ai ajuns la patru ani.
- Scrisoarea de la 3 ani. La mulți ani, fetiță.
- Scrisoarea de la 2 ani. La mulți ani, fetiță.
- Scrisoarea de la 1 an. La mulți ani, copil vis.