Fiul meu împlinește azi 18 ani.
E un om atât de bun. Frumos și bun.
Îl cunosc ca pe-un puști și încerc să îl descopăr și să îl respect ca pe un om separat de mine, un om cu alegeri și dorințe și gânduri și viață diferită de a mea, fac asta deja de niște ani și… drumul nu e deloc ușor.
Adesea aș vrea să fie mic, să știu că-l pot proteja, răspunderea o simt și-acum la fel, doar vine la pachet cu o neputință, tot mai evidentă, a faptului că nu mai depinde de mine, că nu e mult ceea ce pot face, că el e o ființă separată, cu provocări și lupte și propria parcurgere a văii plângerii – care este viața, adesea. N-am cum să beau în locul lui paharul amărăciunii și nici cum să-i strecor în desaga vieții doar bucurii. N-am cum.
Nu știu când și cum a zburat timpul. Adică da, îl văd în urma noastră, e acolo, în toate alegerile și luptele și tot ce-am trăit. Dar… unde-i puștiul blond care se ascundea între fustele mele când eu parcurgeam kilometri pe străzi cu sute de bicicliști? Unde-i puștiul pe care-l duceam cu mine la pregătirile de parașutism? Unde-i copilul care avea nevoie doar să fie mama și tata lângă el și îi era bine?
Acum… e aproape adultul care parcurge propriul drum
greu, cu mult întuneric, cu multă zbatere, o fi fiecare adolescență – drum spre
maturitate așa, poate, dar acesta este drumul lui și-l simt intens… și știu
că nu-mi iese, mai mereu, să fiu ce are el nevoie, nu îmi iese, deseori, să îl
sprijin și să-l înțeleg, nu-mi iese să fiu mai mult companion de drum și mai
puțin mamă înfricoșată de ce se poate întâmpla… nu-mi iese, doar încerc, iar
și iar, o dau în bară și continui.
Îmi doresc tare și acesta e rostul meu, să fiu aici, să nu ne pierdem, orice ar fi. Să am putere să revin din orice conflict, rătăcire, supărare, nemulțumire, să-l înțeleg, să-i fiu alături, cum îi e lui bine, nu cum m-aștept eu să fie. Să pot să fiu pentru el. Și azi și mâine și mereu, orice vârstă ar avea și oricât de departe ar fi.
Hai, Puștiule, băiatul meu frumos și bun, sunt sunt copleșită să fiu mamă de copil – adult.
18 ani.
Meriți așa de mult să îți fie bine. Meriți să ai lumină în viața ta. Să fii iubit și văzut și apreciat. Meriți. Pur si simplu, meriți.
Te iubesc, așa ciuntit, într-un mod greoi, adesea dificil, iubesc omul care ești, copilul care m-a făcut prima oară mamă, omul frumos și bun care devii.
Nu pot să-ți doresc să-ți fie doar ușor, că nu-i viața așa. Vreau și sper să poți vedea lumina și când pare că e doar întuneric în jur. Să poți simți bucurie în viață, să nu pierzi seninul tău, să poți să fii tu, să te placi pe tine, să te vezi, să simți că ești destul, că meriți. Să poți merge pe drumul vieții tale cu speranță. Te iubesc, Marc.
(ți-am scris câte o scrisoare în fiecare zi de 22 august, de când te-ai născut și îmi pare greu de crezut că a venit momentul să le fac pe toate pachet și să ți le dau de ziua ta. să fie acolo cu tine, gânduri de-a lungul anilor. o părticică de suflet)