Drumul. Procesul. Dorința. Nevoia.
Desigur, în mintea mea șirul gândurilor tot cu o negare începe – nu sunt acolo, nu sunt bine cu mine.
Aceasta e vocea monstrului din mine, ce să facă și el, mă împiedică la fiecare pas. Da, absolut la fiecare. Doar că, uneori cad, alteori mă dezechilibrez și uneori, rar, doar râd și îi zic – ia mai lasă-mă în pace. De-o vreme te cunosc, înțeleg că tu nu ești eu și, deși e necesar să mergem pe drum împreună, nu-ți mai dau chiar toată credibilitatea. M-ai ajutat să supraviețuiesc o viață până acum, e vremea să mă lași să și trăiesc.
Cam așa e dialogul interior. Ce să-i faci.
Bine cu mine.
Măcar știu că e singura cale de bine (și) cu ceilalți.
Să fiu eu bine cu mine. Și fix acolo e munca cea mai grea. Bătălia bătăliilor. Să vezi binele și ușorul și frumosul și toate motivele pentru care ai de ce să fii recunoscător și, în același timp, să înțelegi de ce ți-e greu să trăiești binele și frumosul și ușorul… și de ce nu-i, de fapt, deloc ușor.
* *
Hai, luați o foaie de hârtie și scrieți acolo ce NU vă place la voi înșivă, că e vorba de corpul vostru sau de felul de-a fi, puneți ce vă vine pe listă, așa, dintr-o suflare.
Și-apoi, întoarceți foaia și scrieți acolo ce VĂ place la voi, ce vi-e drag la voi înșivă, ce vine în minte la prima chemare.
* *
Na, cum e lista? Vă dă cu echilibru?
Că la mine, să vă spun sincer, lista aia cu de ce nu-s bună eu, curge, curge năvalnic, nu-mi ajunge foaia. Mintea mea și-a învățat bine lecțiile predate de prea mulți, prea mult timp. După atâta repetat, să spună ce NU-i bine vine de la sine.
Și apoi, lista cu alea bune, oh, e chin. Zău, parcă mă bate cineva s-o scriu.
Înțeleg de unde îmi vin toate, dar exercițiul tot e dificil și mintea se dezvață greu tare. Uneori atât de greu că pare imposibil.
Și-oi repeta exercițiul ăsta până mi-o da cu plus.
Cu plus de bine.
Că altă cale n-am.
Suntem de toate, avem de toate în noi, știu.
Și frumos și urât. Și furie și bucurie. Și plâns de milă și putere de-a răzbate.
Proporțiile diferă doar. Și modul în care le manifestăm, și pe alea bune și pe alea grele, când ne iese, când nu.
Dar toți suntem de toate. Răniți, nevindecați, în diferite stadii de stagnare sau recuperare. Pe drum, oricum ar fi el. Cu dureri mici și dureri mari și categorisiri care nu își au rostul. Cu învinovățiri și nevoie de acceptare.
Nevoie de acceptare de sine.
Nu din partea altora, ci noi pe noi să ne acceptăm. Suntem cei mai aspri judecători pentru noi înșine. Și călăi.
Să ne acceptăm, oh, ce muncă! Așa cum suntem. Cu toate. Nu pe jumătate, nu doar dacă transmitem energie bună, dacă suntem senini și pozitivi. Așa cum suntem, cu lacrimi șiroind pe obraji, cu riduri adânci de tristețe și neputință, cu zile de plâns de milă și victimizare, cu momente în care noi suntem cei care-i agresăm pe ceilalți.
Fac toate parte din proces.
Tare aș vrea să nu mă mai blamez atât de mult, să nu mă mai pun la zid, că deh, dacă mă cred deșteaptă cu mintea deschisă și în proces terapeutic și cu experiență de viață (haha, înțelepciune, ce glumă!), acum e vremea să arăt rezultate și să-mi trăiesc durerile mai… cu zâmbetul pe buze și cu lacrimile pe interior. Sau ceva așa.
Am trăit ani mulți pe sistem de supraviețuire – trăiesc încă, cu mecanisme pe care le-am dezvoltat strașnic, ani de amorțire când îmi părea că trăiesc, însă doar existam. Privesc, încă, cu tristețe în urmă, nu cu recunoștință pentru tot drumul pe care l-am parcurs. Încă nu sunt acolo.
Unde sunt? Păi îmi pare că sunt în plin război. Cu mine însămi. Adică în proces terapeutic, în operație deschisă, cu toate la vedere, oriunde aș întoarce capul, ceva doare. Și oh, credeți-mă, am un câmp întreg minat, cu traume de tot felul, cu litere mici și mari și folosind tot alfabetul.
Mi se spune că-i firesc așa, să mă simt ca pe front, dar parcă tot aș fugi în amorțire, măcar uneori. Alteori, am convingerea că e singura cale spre bine cu mine, că asta e datoria și munca mea, ca mie să-mi fie ok cu mine, ca să poată să le fie și celor apropiați ok cu mine și tot așa.
E drum lung. Dar ce bine că e, că pot merge pe el, că am însoțitorii potriviți și că simt, când criticul meu interior își ține o clipă gura, că fac bine ce fac.
* *
Îmi scriu mie, că negru pe alb e mai bine decât haotic în cap. Și vă scriu și vouă, că suntem mulți în oale asemănătoare, învârtind acolo cu linguri ciobite și dureroase în amestecul prea cu de toate al sufletului.
Hai, să fim bine (cu noi) și să facem bine.
