Praga. 2012.

Pentru că postul precedent, pentru care am depus eforturi considerabile ca să-l scriu, mi-a lăsat un gust extrem de tristă amărăciune am mare nevoie de ceva care să îmi îndulcească măcar un pic starea așa că încerc să îmi direcționez gândurile într-o altă direcție (sperând că mintea va atrage după ea și sufletul, că acolo e problema!).
Praga e trecută pe lista aceea a lui 2012, a lucrurilor pe care îmi doresc mult să le fac. Gata. Acum e o certitudine, rezervările sunt făcute și plătite, la sfârșitul lunii aprilie voi respira, pentru câteva zile, aer de poveste. De poveste cehească.
Sunt privită, de multe ori, sceptic, pentru dorul ăsta de ducă ce sălășluiește în mine și pentru sacrificiile pe care le fac ca să pot plăti toate aceste datorii pentru suflet. Am auzit chiar și varianta privitor căreia e inutil să faci eforturi și să cheltuiești bani (mulți, de multe ori) pentru a ajunge în niște locuri pe care poți, foarte ușor, să le vizitezi virtual, cu ajutorul internetului. Sincer, mi-e și greu să răspund unui astfel de raționament și nu am, nici nu caut să am, argumentele care să combată astfel de păreri. Pur și simplu, e în mine un dor de-a mă duce și a fi acolo, în atât de multe locuri. Sunt atât de multe locurile în care aș vrea să ajung încât mi-e imposibil să nu simt tristețe la gândul că, orice aș face, nu-mi va ajunge toată viața pentru a respira aerul lor. Dar, asta nu mă oprește în a mă zbate pentru a împlini măcar parte din dorințele astea de-a cuprinde, cu pasul și mintea și sufletul cât mai mult din harta lumii.
Deci, Praga e istorie, și bere, și cârnăciori, din câte am citit până acum. În aprilie, o să fie toate astea și ceva mai mult. O dorință împlinită pentru mine și sufletul meu.
🙂