În urmă cu ceva mai mult de o săptămână am fost într-o altă tură pe munte împreună cu doua dintre fetele mele și cu cei de la Asociația Opaițul Rodnei, alături de care-am descoperit intrarea către lumea fabuloasă a iubitorilor de drumeții.
Munții Rodnei, spre Vf. Pietrosu Rodnei, cel mai înalt pisc al Carpaților Orientali, munte de-al nostru, de-al Maramureșului. Același pe care-l urcam prima oară în 2012 și-mi lăsa în urmă atât uimire în fața frumuseții naturii, cât și consecințele unui efort fizic peste măsură.
De data aceasta lucrurile au stat altfel – sau au mers altfel – și-o să vă spun povestea acestei ture pe munte cu ajutorul pozelor. Nu de alta, dar în cuvinte v-am spus atunci, acum doi ani, pe cât de intens am putut, și-am scris azi aici, pe blogul DLI.ro.
Acum voi lăsa abundența de culoare, viață și seninătate pe care le-am găsit acolo, să copleșească și să vă bucure și vouă ochii. Și sufletele.
… și-am pornit, cu-n rucsat umplut DOAR cu strictul necesar, învățată de-acum…
cărările stâncoase le-au dat ceva bătaie de cap tălpilor, dar pas cu pas, drumul ne-a dus în sus, tot mai sus…
… iar aceasta, ultima curbă, absolut promițătoare aduce relaxarea și satisfacția reușitei
și frumusețea rododendronului – bujorii de munte – e copleșitoare…
privelistea dinspre Lacul Iezer la ceas de seară e fabuloasă…
cam ca și bucuria noastră din acea zi…
bine, a fost și timp pentru sine, pe margine de lac…
și-apoi timp de urcare spre culmi…
spre locuri cu priveliști amețitoare, la propriu, perfect pe gustul meu…
o poză dragă tare, tare, dovadă a unui moment autentic de bucurie de-a fi…
… și dincolo de ceața de pe Vf. Pietrosu, tot soare e, noroc că vântul nu se simte prin poză…
… la înălțime, în largul meu, mai ceva ca un pește în apă…
cum altfel? un pic deasupra lumii, cu capul în nori…
popas printre flori, cu florile mele dragi, doar o a patra mai lipsea…
… și-n drum spre casă, tot printre flori, de câmp… nu doar obosită. Ci cu sufletul plin, tare plin.
(fotografiile-s făcute de ele, fetele mele, Diana și Kinga, și de mine)
10 comments
Penultima îmi place cel mai mult dintre toate! Ceea ce nu înseamnă că nu mi-a stat inima-n loc văzîndu-te aşezată pe-un colţişor de stîncă deasupra hăului. 🙂
Frumoase locuri, frumoase fete, frumoase amintiri… şi zîmbetul acela magic pe care prea rar ni-l oferi… 😉
Mie nu mi-a stat deloc, doar a zburdat pe acolo. Mă simt tare în largul meu la înălțime, tare bucuroasă să urc… cât despre zâmbete, știi tu, nu vin decât atunci când sunt acompaniate… de suflet. 🙂
Atunci să fie zîmbet în suflet, ca să fie zîmbet şi la vedere! 🙂
Pfuaiiii…pfuaaaiiii….sunt fara cuvinte…sunt atat de bucuroasa ca am vazut astfel de fotografii minunate…parca as fi fost si eu cu tine , acolo sus…Tare , tare , tare mi-ar place sa pot merge si eu asa…
Sa iti fie de bine,Lore!
Ana, dragă, să știi că nu există vârstă la care să nu poți urca pe munte… o drumeție lejeră, ahh, cred că i-ar plăcea și mândrei tale… 🙂
Mandrei mele , categoric si absolut NU , din pacate 🙁
In schimb fiului meu DA , un mare si imens DA 😀
Minunate imaginile, iar tu atat de fericita!… Se vede ca esti pe munte ca pestele in apa! 😉
e cam… pe măsura efortului de care, să îți spun drept, aș putea să mă lipsesc… dar na, probabil n-ar avea același farmec dacă aș ateriza acolo cu un avion. sau? :)))
Foarte frumoase fotografiile, se vede cat de bine de simti la munte, de priveliste nu mai zic!
Eu merg fooooarte rar la munte, noroc ca am fost de cateva ori in facultate ca acum nu prea merg, prefer de 1000 de ori marea, cu plaje de nisip, cu soare si cu sezlonguri , cu bere pe terasa si cu plimbari pe faleza 🙂
păi, eu le prefer pe amândouă și cred că nu iubesc nici una nici alta suficient de mult încât să pot face un clasament… :))
🙂 toate bune, Lara!