Unde-i, Doamne, timpul meu?

Timpul acela pe care, doar cu ceva vreme în urmă, l-am lăsat să mi se scurgă printre degete, pierzându-l, neștiind ce să fac cu el, l-aș vrea acum înapoi. Ahh, cum l-aș vrea și cum l-aș transforma, clipă cu clipă, în fructe coapte, numai bune de cules.
Dar nu-i. Aleargă și nu-l poți drămui. Fugi de el și-apoi, când ai nevoie, fuge el de tine. Uff, și-s zilele acum – iar – scurte și neîncăpătoare pentru câte gânduri îmi aleargă prin minte, pentru câte liniuțe-s de bifat din agendă, pentru câte am de pregătit.
Așa-i mereu înaintea unui eveniment de care mă ocup. Și pe 6 iulie e SkirtBike Baia Mare și-mi ia tot acum, ca de fiecare dată, de altfel. Respir toate clipele unei zile cu proiectul acesta în minte și în suflet și noapte visele-mi sunt condimentate cu detalii bicicliste. Mda, ca nu cumva să-mi scape ceva. Și tot simt că-mi mai fuge câte una alta din fața ochilor…
Și-aș și scrie. E ciudat, că-n iureșul ăsta nebun al ultimelor pregătiri – ufff, cât de multe implică un eveniment ca acesta care, dinafară, pare simplu și extrem de liniar – simt că mi-ar curge și cuvintele prin taste. Doar dacă aș putea să le dau o ordine gândurilor. Să se mai calmeze ele, să se alinieze, să le pot prinde capătul… mneah, slabe șanse.
Și v-aș spune despre cum mi se pare lumea în care mă învârt zilele astea. Despre jocurile dure ale puterii. Despre sentimentul acela de nedreptate în fața absurdității lumii ăsteia în care cei mari îi înghit pe cei mici. Despre emoțiile în fața camerelor de luat vederi. Despre oameni frumoși care-ți întind o mână chiar fără s-o ceri. Despre lucruri colorate și vesele și premii minunate pentru bicicliste. Despre oboseală și entuziasm și temeri și satisfacții. Despre viață, așa cum e, plină tare, zilele astea.
Dar n-am timp. E aproape ora două dimineața, finalizez obiectivele zilei de ieri și dimineață la șapte trebuie să fiu sus. Și merg mai departe. Și-s bine, că-i musai să fiu.
Să fiți și voi! 🙂